marți, 6 decembrie 2016

"Războiul pulberii negre(Temeraire #3)" de Naomi Novik

Volumul ăsta mi-a plăcut mai puțin decât primele două, mai ales spre final, dar voi continua seria, sunt încă curioasă să văd ce vor mai face Laurence și Temeraire.
În acest volum, Laurence primește un ordin de a aduce din Turcia trei ouă de dragon cât mai repede în Anglia. Misiunea se dovedește a fi mai dificilă decât ar fi părut, nu doar din cauza drumului lung pe care trebuie să îl parcurgă, ci și din cauza tuturor lucrurilor care li se întâmplă pe drum, războiul cu Bonaparte fiind încă în toi.
Nu mi-a displăcut volumul ăsta, dar cred totuși că celelalte două au fost mai bune, mai ales că spre final a devenit ușor plictisitoare. Bine, recunosc că eu sar peste lupte, iar ultima parte doar din asta constă,
Cel mai mult mi-a plăcut cum a început cartea și apoi călătoria în care au pornit Laurence, împreună cu camarazii lui, și cu Tharkay, cel care le-a și adus scrisoarea cu ordine și care are rol de călăuză. Iar pe drum întâlnirea cu dragoni sălbatici și interacțiunea lui Temeraire cu ei mi s-a părut distractiv de urmărit.
Mi-a plăcut și să urmăresc ceea ce s-a întâmplat după ce au ajuns la Instambul, dar nu voi intra în detalii. Totuși, vreau să menționez că partea aceea, cu toate cele petrecute, mi s-a părut poate cea mai interesantă parte din toată cartea, mai ales datorită discuțiilor dintre Laurence și Temeraire.
Cum am zis, ultima partea, în care e vorba efectiv despre război și consecințele acestuia nu mi-a plăcut foarte mult, mai ales că mi s-a părut și prea lungă. Totuși, a fost interesant ceea ce s-a întâmplat cu un nou dragon, m-a amuzat atitudinea ei și cât de hotărâtă putea fi să se implice în luptă. Și m-a luat prin surprindere, în mod plăcut, o surpriză de care am avut parte aproape de final și care schimbă un pic lucrurile pentru Laurence și aliații lui.
Nu știu ce altceva aș mai putea adăuga. Cred că i-a lipsit ceva cărții și parcă s-a simțit mai mult ca o punte de trecere între volumul doi și patru al seriei, i-a lipsit ceva ce celelalte două volume au avut, dar nu aș putea pune punctul pe "i". Dar am citit pe Goodreads că următorul volum e mai bun decât ăsta și chiar sper să fie așa, pentru că îmi plac prea mult personajele și mi-ar părea rău dacă ar ajunge să îmi displacă viitoarele volume.
Momentan, încă recomand seria, dar volumul ăsta nu este favoritul meu.

luni, 5 decembrie 2016

Fantastic beasts and where to find them

Tot încerc de câteva zile să mă așez în fața tastaturii și să scriu despre filmul ăsta, deci ăsta e un moment la fel de bun ca oricare altul.
Acțiunea filmului se petrece cu ceva zeci de ani înaintea evenimentelor din seria Harry Potter, și îl urmărește pe Newt Sacamander, un vrăjitor venit în New York în căutarea unei creaturi magice. El are o valiză care găzduiește mai multe tipuri de creaturi magice, și vrea să scrie o lucrare despre ele, pentru ca ceilalți vrăjitori să își dea seama că ele nu sunt periculoase și nu trebuie exterminate. După o scurtă întâlnire cu o persoană non-magică, și în urma unei încurcături de valize, multe dintre creaturile adunate de Scamander scapă din valiză, iar acum el trebuie să le găsească înainte ca aceastea să cauzeze vreo stricăciune gravă.
O să zic de pe acum că mă așteptam la mai mult de la filmul ăsta, problema mea principală fiind aceea că nu prea se întâmplă cine știe ce pe parcursul lui. Seria Harry Potter are un loc special în inima mea, dar nostalgia nu e suficientă pentru a mă face să îmi placă filmul ăsta mai mult. Nu cred că a încercat să se folosească de asta, ceea ce e un lucru bun, dar la final tot ce pot spune despre filmul ăsta e că a fost ok.
Newt Scamander și Kowalski au fost destul de simpatici, și au fost distractiv de urmărit, împreună cu cele două surori, le-am uitat numele, ups. Dar niciunul nu pot spune că m-a impresionat foarte tare.
Ce voi spune totuși e că sunt un pic geloasă pe imaginația pe care o are J.K. Rowling. Lumea creată de ea aici e chiar fascinantă, și aici mă refer mai ales la ceea ce se afla în interiorul valizei lui Newt, partea aia cred că e favorita mea din tot filmul.
Și, da, am fost un pic tristă la final pentru ceea ce au pățit două personaje, mai ales unul dintre ele, nu voi zice care, dar m-am bucurat și pentru Kowalski totuși, a fost amuzantă scena aceea de la final.
Am rămas totuși cu impresia că a fost un pic de tot prea lung. Cum am spus, problema mea principală e că filmul nu mi s-a părut a avea o acțiune propriu-zis. A fost interesant ce s-a întâmplat, dar parcă i-a lipsit totuși ceva.
Per total, nu regret că l-am văzut, dar nu m-a impresionat. Sunt totuși destul de sigură că voi vedea și următoarele filme, am înțeles că vor fi vreo cinci în total, sper că îmi amintesc corect. 

duminică, 4 decembrie 2016

White Collar

Ăsta e un serial care nu m-am așteptat să îmi placă atât de mult, dar pe care am sfârșit prin a-l iubi pur și simplu. Și sunt încă un pic tristă că s-a terminat, chit că mi-a luat ceva pentru a vedea toate cele șase sezoane.
Peter Burke este agent al diviziei white collar a FBI, singurul agent care a reușit să îl prindă pe Neal Caffrey, un hoț de artă celebru și falsificator. Cu câteva luni rămase pe sentința lui de patru ani, Neal evadează din închisoare, iar în urma ajutorului pe care se dovedește că e capabil să îl ofere FBI-ului, el devine un CI - criminal investigator. Astfel, el își poate servi sentința în custodia FBI-ului, avându-l pe Peter Burke drept supraveghetor și partener.
În primul rând, faptul că Neal este de fapt hoț m-a făcut să vreau să văd serialul. Nu știu de ce, dar îmi place orice are în centrul acțiunii un hoț. Iar Neal e chiar bun, mai ales când vine vorba de artă și de falsuri. E de asemenea și foarte încrezător în propriile forțe și tot ține să facă tot ce vrea, chit că teoretic e încă în arest. Mi-a plăcut foarte mult de el ca personaj, și mi-a plăcut foarte mult și relația dintre el și Peter și modul în care a evoluat ea pe parcursul serialului. Ei doi sunt de fapt motivul pentru care voiam să văd cât mai repede următorul episod, pentru că la un moment dat cazurile FBI-ului tind să nu mai fie chiar atât de interesante.
Un alt personaj care mi-a plăcut foarte mult a fost Mozzie. El este unul dintre puținii prieteni ai lui Neal, și e cel care e mai mereu prin preajmă. E un personaj mai bizar, are foarte multe idei ciudate, majoritatea legate de teorii ale conspirației, dar știe de asemenea foarte multe lucruri și are multe contacte. E de departe personajul meu preferat din tot serialul!
Bine, e adevărat și că la un moment dat Neal și Mozzie păreau să se priceapă la absolut orice, și puteau face absolut orice își puneau în minte. Ăsta e singurul punct în minus pentru mine la serialul ăsta, și mai am eu un mic regret pentru faptul că Sara nu a fost mai mult prin preajmă, dar ăsta e cu totul alt subiect.
Mi-a plăcut și modul în care a evoluat serialul și mai ales că nu era neapărat vorba despre cazurile FBI-ului, ci despre personaje, relațiile dintre ele și modul în care ele evoluau. Chiar la un moment dat mi s-a părut că se punea mai mult accent pe ele, ceea ce mi-a plăcut foarte mult.
Ultimul sezon cred că e cel care mi-a plăcut cel mai mult. Deși serialul nu mai are atât de mult umor în punctul ăla, iar relația dintre Neal și Peter devine mai tensionată, nu pot spune că m-a deranjat. Nu putea rămâne totul la fel timp de șase sezoane, ar fi devenit plictisitor. Singurul lucru care nu mi-a plăcut la ultimul sezon a fost că a fost prea scurt, nu a avut decât șase episoade. Nu m-aș fi supărat să fie mai multe. Iar finalul m-a luat prin surprindere din mai multe puncte de vedere, dar nu voi intra în ele, nu vreau să dau spoilere.
Eu recomand serialul ăsta, nu cred că voi avea vreodată suficiente cuvinte pentru a descrie cât de mult l-am iubit în timp ce îl vizionam!

vineri, 2 decembrie 2016

6 ani de blog

Anul ăsta mi-am amintit din timp de faptul că în decembrie se împlinesc 6 ani de când am început să scriu prima dată pe blogul ăsta. Și cam de o lună de zile mă tot gândesc ce aș putea scrie în această postare, pentru că îmi tot propun să "sărbătoresc" cumva anual chestia asta. Și... nu am nici cea mai vagă idee ce aș putea spune, dar voi încerca totuși să încropesc ceva, pentru că nu pot lăsa ziua să treacă pur și simplu. 

Știu că postez din ce în ce mai rar, și asta nu-mi place. E adevărat și că sunt mai ocupată decât eram acum un an sau doi, dar tot cred că aș putea găsi timp dacă aș încerca foarte tare. Nu pot spune nici că blogul a ajuns să fie abandonat, nu cred că e cazul, dar mi-ar fi plăcut să fi postat mai des uneori. Totuși, sunt fericită că încă sunt aici.

Nu aș ști să zic cât timp de acum încolo mă văd încă ținându-mă de blog, de fapt nu prea vreau să mă gândesc la asta. Voi vedea eu pe parcurs. Tot aduc vorba pentru că sunt destul de sigură că la un moment dat nu voi mai vrea să fac asta, am așa un sentiment că nu voi putea menține blogul ăsta viu la infinit. Optimista din mine... Dar atât timp când activitatea asta mă va face fericită, voi fi încă aici, mai ales că după atâta timp mi s-ar părea și păcat să renunț.

Aș fi crezut că voi fi mai fericită scriind asta, dar mi se pare doar un pic bizar, mai ales că "blogger" nu e unul din cuvintele pe care le-aș folosi pentru a mă descrie. Dar vreau să mai stau pe aici o vreme, că mi se pare o comunitate de treabă asta a bloggerilor de carte, cel puțin asta cred din tot ce am văzut până acum.

Mulțumesc tuturor celor care încă mai urmăresc ce scriu eu pe aici, nu știu dacă aș mai fi pe aici fără voi. Thank you! Știu că nu a ieșit o postare prea veselă, dar chiar pot spune că sunt fericită că sunt încă aici, și sper să vă placă în continuare ceea ce postez. Anul ăsta s-au întâmplat destul de multe, și acum că am ajuns la final, m-a ajuns din urmă oboseala, poate că și de aceea nu mi-a ieșit postarea pe atât de veselă pe cât mi-aș fi dorit. Majoritatea au fost lucruri bune, dar nu am prea avut pauze.

joi, 1 decembrie 2016

November wrap-up

După luna octombrie, în care nu am terminat nicio carte, luna noiembrie a fost destul de productivă din punctul ăsta de vedere. 
  1. Metamorfoze. Asta e o antologie cu povestiri despre vârcolaci, atât a unor autori străini cât și doi autori români. Nu sunt fan vârcolaci, dar per total cartea asta chiar mi-a plăcut. Au fost câteva povestiri care nu m-au impresionat deloc, dar majoritatea chiar m-au surprins în mod plăcut, și mi-au distrus preconcepțiile despre povestirile cu vârcolaci. 4/5
  2. Umanii de Matt Haig. Asta este o carte despre un extraterestru venit pe Pământ cu o misiune foarte specifică, care ajunge să cunoască omenirea și chiar să tragă niște concluzii interesante despre ei. Are mult umor, și la un moment dat te ia prin suprindere cu unele mesaje pe care le transmite, mai ales într-un anumit capitol, care este și favoritul meu din toată cartea. 4/5
  3. Ready player one de Ernest Cline. Și cartea asta mi-a plăcut, mai ales că îmi place să urmăresc alte persoane jucându-se RPG-uri și alte lucrurui asemănătoare, iar vânătoarea pentru marele premiu de la final chiar a fost interesant de urmărit. Au fost și câteva lucruri care mi s-au părut un pic exagerate, dar per total a fost o carte distractivă și ușor de citit. 3/5
  4. Filiera grecească de Bogdan Hrib. Tot zic de ceva timp că voi citi ceva de acest autor și am ajuns în sfârșit la una. Nu a fost chiar ce mă așteptam, dar a fost interesantă, mi-a plăcut mai ales modul în care a fost construit misterul și cum aflam totul o dată cu personajele. Sunt curioasă să continui cu seria lui Stelian Munteanu, nu știu când, dar la un moment dat voi ajunge probabil și la volumul doi. 3/5
Asta e tot ce am terminat în noiembrie. Speram să pot include și al treilea volum din seria Temeraire aici, dar nu am mai apucat să o termin pentru că am decis să merg să văd Fantastic beasts and where to find them. Sper să ajung să scriu și o recenzie curând, am câteva lucruri de spus despre acest film. Și sper să ajung să scriu o recenzie și despre White Collar, un serial care mi-a plăcut foarte mult, nu știu de ce încă nu am reușit să scriu despre el.

sâmbătă, 26 noiembrie 2016

"Filiera grecească" de Bogdan Hrib

Nu a fost chiar ce m-am așteptat, au fost lucruri care mi-au plăcut la cartea asta și lucruri care nu mi-au plăcut. Oricum, povestea Moartea unui om de cultură mi-a plăcut mai mult, motiv pentru care tot aș mai citi și altceva scris de autor, povestea mai sus menționată fiind scrisă mai recent, cel puțin așa cred.
Concediul lui Stelian Munteanu din Grecia este întrerupt brusc din cauza unei crime, mai exact o tânără ucisă prin otrăvire. Suspecții principali sunt români, unul din ei cu relații puternice, iar așa ajunge Stelian Munteanu implicat în anchetă, fiind cel mai apropiat reprezentant român de scena crimei. El nu este de altfel polițist, ci jurnalist și purtător de cuvânt al poliției române. Ajunge într-o adevărată aventură, mai ales după ce cazul devine de interes internațional.
Aveam așteptări mai mari de la cartea asta. Problema mea principală au fost perosonajele. Bine, nu am citit lista de la începutul cărții, din obișnuință, și poate că ar fi fost util, dar la final tot nu cred că știu suficiente despre personaje, și mă refer aici la cele principale, mai ales la Stelian Munteanu. Aș fi vrut să știu mai multe, dar poate că în volumele viitoare voi afla mai multe despre el. Cel care mi-a atras mie atenția cel mai mult în timp ce citeam a fost Pușkin, și el nu apare chiar așa de mult prin poveste. Restul personajelor mi s-au părut destul de stereotipice, nu prea m-au convins că sunt vii.
Trecând la lucrurile pozitive, că doar i-am dat trei stele pe Goodreads, mi-a plăcut cum a fost construit misterul și cum noi aflam informații în același timp cu personajele. Aduce un pic cu Agatha Christie și Rodica Ojog-Brașoveanu, ale căror romane îmi plac.
Mi-a plăcut și să urmăresc cazul în sine, care a pornit de la o crimă și apoi ușor-ușor a ajuns la un deznodământ surprinzător. Ăsta fiind și unul din motivele pentru care Pușkin mi-a rămas în minte la final.
Nu știu ce aș mai putea adăuga, mai ales că povestea e scurtă, are 158 de pagini, deci n-aș vrea să intru în spoilere. A fost o carte ușor de citit și sunt totuși curioasă să citesc și următorul volum din serie, mai ales că ultimul a fost lansat la Gaudeamus anul ăsta. 

joi, 24 noiembrie 2016

"Ready player one" de Ernest Cline

Asta e o carte la care nu credeam că voi ajunge prea curând, dar mă bucur că am ajuns să o citesc până la urmă. Chiar a fost interesantă și mi-a depășit așteptările, în ciuda scorului pe care i l-am dat pe Goodreads. Acum, eu una nu pot zice că sunt fan al jocurilor video, și MMO-uri, am încercat la un moment dat, dar m-am plictisit repede. În schimb, îmi place să îi privesc pe alții jucându-se. Nu știu de ce, dar prefer să îi urmăresc pe alții decât să joc eu efectiv. Deci cartea nu a părut niciodată genul care să îmi displacă.
În viitor, anul 2044, lumea nu arată deloc roz, iar majoritatea oamenilor își petrec timpul logați la SISAO, o lume virtuală în care se poate face absolut orice, de la joburi, la școli, și până la jocul MMO. Atunci când creatorul jocului, James Halliday, moare, deoarece nu are niciun moștenitor, lasă prin testament tot ce deține primului user care poate completa un quest creat special pentru acest scop, totul fiind creat în jurul anilor 1980 și a lucrurilor preferate ale lui Halliday. Wade Watts este unul din mulții utilizatori care își dorește să găsească oul lui Halliday și pornește în căutarea cheilor și porților care îl vor duce într-un final la ou. Dar questul nu e deloc simplu, și trec ani întregi, fără ca cineva să înregistreze vreun progrez, până într-o zi.
Per total, pot spune că mi-a plcăut cartea asta. Nu am prins mare parte din referințele la anii 1970 și 1980, dar nu a contat pentru că autorul oferă suficiente explicații pentru a îți da seama cum stau lucrurile și nu m-am simțit niciodată pierdută printre mulțimile de referințe la perioada aceea. Am recunoscut totuși câteva seriale.
Vânătoare creată de Halliday mi s-a părut chiar ingenioasă și mi-a plăcut că nimic nu era evident și că de multe ori indiciile erau ascunse în locuri la care nici nu te-ai fi așteptat. Mi-a plăcut și să urmăresc modul în care dificultatea creștea cu fiecare cheie și poartă și să îl văd pe Wade, sau Parzival cum se numește avatarul lui, încercând să rezolve noul puzzle. Mi-a plăcut de asemenea să îl văd interacționând cu alte persoane din joc, mai ales Art3emis și Aech. Cel din urmă chiar m-a surprins spre final și cred că pot spune că el e personajul meu preferat din toată cartea.
Lumea din SISAO, pe care a creat-o autorul, e de-a dreptul fantastică. Cred că ea conține cam tot ce mi-aș putea eu închipui că ar conține o asemenea lume, și multe altele pe deasupra. Și fiind open source, fiecare utilizator putând crea ce își dorește, o face cu atât mai interesantă.
Să trec acum la ceea ce nu mi-a plăcut atât de mult la carte. Primul lucru ar fi ceea ce în engleză se numește info dumping(nu pot găsi o traducere bună în română, deci o las așa). Mai ales la începutul romanului, dar și pe parcurs, au fost secțiuni în care se relatau foarte multe informații ori despre Halliday, ori despre SISAO în sine, sau alt lucru care era important pentru poveste atunci, care pentru mine tindeau să devină cam lungi. Era interesant tot ceea ce se spunea, dar pe la jumătatea cărții au devenit un pic obositoare.
Legat de personaje, deși mi-au plăcut toate, de fapt la final nu le cunoaștem foarte bine, nici măcar pe Wade/Parzival, care narează întreaga poveste. Aș fi vrut să îmi pese mai mult pentru ei și dacă urmau sau nu să câștige, ceea ce la final mi-am dat seama că nu s-a întâmplat. Chiar și când totul părea să meargă contra lor nu mi-a păsat atât de mult pe cât mă așteptam.
Mai e un lucru care mi s-a părut ușor exagerat, dar încă încerc să mă hotărăsc dacă în lumea asta e de așteptat sa nu. Nu voi zice ce e, pentru că e spoiler, dar e un lucru care mi s-a părut un pic cam prea mult, chiar și pentru Sixeri, așa cum îi numește Wade.
Totuși, nu am vrut nicio clipă să mă opresc din citit, eram mereu curioasă să văd ce va urma pentru personajele principale și chiar am vrut să știu cum se va termina povestea și cine va câștiga.
Ca și concluzie, eu aș recomanda totuși cartea asta dacă vă plac genul SF, jocurile video, pentru că e o carte care se citește repede și pe mine m-a scos dintr-un reading slump. Și până la urmă, chiar pot spune că mi-a plăcut și mă bucur că am citit-o.