duminică, 18 septembrie 2016

De prin România + un mic update

De ceva timp tot îmi zic că voi scrie o postare în care să vorbesc pur și simplu despre diverse, că am senzația că nu am mai făcut-o de mult și, dacă tot m-am pus în sfârșit la taste, să vorbesc un pic și despre ce am văzut prin România în ultima săptămână. Am avut și eu o săptămână de concediu, că și așa anul ăsta nu am avut nicio pauză între joburi și s-au întâmplat multe, sau cel puțin mie așa mi se pare, și devenise obositor.

O să încep cu partea cu ce am văzut prin România. O să încerc să o iau în ordine cronologică, mi-am făcut o listă și sper că nu am încurcat evenimentele.
Primul loc unde am fost a fost Târgoviște. Nu aveam în plan să ajung acolo, dar am văzut pe Facebook că acolo urma să fie un eveniment al editurii Tritonic, iar apoi am aflat că eram oricum prin zonă, așa că i-am corupt pe ai mei să mergem pe acolo. Era vorba despre o discuție legat de genurile minore, SF, fantasy și polițist și au participat autori ai editurii(Teodora Matei, Dănuț Ungureanu, Michael Haulică, Adina Speteanu și editorul Bogdan Hrib). Bine, știam deja că o dicuție cu același subiect urma să aibă loc și la București, și am de gând să merg și acolo, dar nu am putut să nu particip și eu, eram curioasă. Recunosc că nu mai țin minte exact ce s-a spus, pentru că după ce am fost pusă în poziția de a vorbi la microfon, ceea ce nu e punctul meu forte, mi s-a șters tot din memorie, dar am rămas cu senzația că a fost totuși interesant. Poate că ar fi fost mai bine dacă aș fi avut pe ce nota câteva idei, dar am uitat complet să iau un carnet și un pix cu mine. Sper ca la discuția din București să fiu mai atentă din punctul ăsta de vedere. Și mi-am luat și două cărți, așa de fericire că nu m-am bâlbâit pe acolo.

Apoi am fost și am văzut două biserici fortificate, care se aflau pe lângă Brașov, și aici nu am multe de zis, pentru că eu cred că după ce ai văzut două, trei, restul sunt cam la fel, variațiuni pe aceeași temă. Totuși, nu pot spune că nu a fost interesant.

După care a urmat lucrul pe care îl așteptam cel mai mult: echitație. După multe căutări, am reușit să găsesc un centru unde aveau instructor și care era pe o distanță acceptabilă pentru noi. Este în Breaza și am fost la două lecții, mi-a plăcut și voi mai merge. Nu o să intru acum în detalii legat de ce o să tot ajung pe la Breaza, dar revenind, primul lucru care m-a impresionat a fost că am aflat că au 41 de cai. Caii în cauză, cel puțin cei pe care i-am văzut eu, sunt superbi! Bine, pe mine nu mă ajută faptul că mi-e frică de cai, chit că știu că cei de aici sunt dresați, plus faptul că cel pe care mi l-a dat mie instructorul e foarte blând, dar sper că o să trec peste frica asta. Mie mi-a plăcut și instructorul, pentru că i-am spus că mi-e frică de cai, și a și văzut asta de altfel, sunt convinsă, și a avut răbdare. Și eu cred că asta e cel mai important. Clar mai am de lucru, că doar am avut doar două lecții, dar îmi place și e și bun pentru anumite lucruri pe care eu trebuia să le rezolv, probleme de spate și alte asemenea.
Oricum, după a doua lecție mi-am zis că dacă reușesc să stăpânesc calul și să îmi depășesc frica asta, voi reuși să fac orice altceva, cel puțin așa sper.

Apoi, am ajuns la muzeul ceasurilor din Ploiești, unde eu am acceptat să merg pentru că nu aveam altceva de făcut, dar voiam să ies din casă și să mă plimb. Nu am crezut că un muzeu cu ceasuri mi se va părea așa interesant, dar chiar mi-a plăcut. pe lângă faptul că aveau tot felul de modele de ceasuri, de la cele de perete, la cele cu cuc, de buzunar și inclusiv în tablouri, și prezentarea mi s-a părut drăguță și aveau și un ecran, touchscreen, unde puteai citi diverse informații legate de ceasuri. Și aveau la sfârșit și o cameră cu instrumente care redau muzică, vechi de altfel, unele încă funcționau, iar eu o să recunosc că m-am proptit acolo când le-am văzut. Am luat lecții de pian ani de zile și am rămas cu o fascinație pentru orice are legătură cu muzica, mai ales pentru lucruri vechi din categoria asta, dar nu aș putea spune de ce.

Și ultimul lucru pe care l-am vizitat a fost Pelișorul. Peleșul l-am văzut acum câțiva ani, pe tot, și țin minte că nu mi-a venit să cred cât de superb arăta. Încă consider că bate toate castelele pe care le-am văzut în străinătate. Pelișorul însă nu l-am vizitat niciodată și am zis că hai să văd despre ce e vorba, și mi-a plăcut mai mult decât m-am așteptat. Mai ales camera aurie, sper că nu greșesc numele, făcută pentru regina Maria, și unde am aflat cu uimire că se află și inima ei, într-o cutie în mijlocul camerei.
Alt lucru pe care l-am observat la Pelișor a fost că erau mulți străini. De altfel, noi am fost cu ghid în engleză, pentru majoritatea erau vorbitori de engleză. Bine, pe mine nu m-a deranjat asta, dar țineam să menționez.

Am mai scris acum ceva timp o postare ca un fel de update, dar până la urmă mi s-a părut că era prea personală și nu am mai postat-o. Oricum, ideea principală ar fi că recent mi-am dat seama că mi-am îndeplinit obiectivele pe care le aveam la început de liceu, am dat peste o foaie pe care scrisesem despre asta, și că nu prea multe s-au schimbat de atunci. Și totuși, nimic nu mai pare la fel...
Altfel, momentan mă lupt cu tot felul de frici, pe care sper să le și dovedesc până la urmă, devine ușor ridicol. Și, ca de obicei, toate lucrurile astea la mine se leagă cu timiditatea. Dar acum că mi-am mai dat seama de câteva lucruri, pot să încerc să găsesc o soluție. One step at a time. Sunt mai bine decât eram, dar nu chiar unde aș vrea să fiu, but I will get there eventualy. 

miercuri, 14 septembrie 2016

"Insula diavolului(Predestinare genetică #2)" de Ciprian Mitoceanu

Inițial, planul meu era să aștept până va apărea volumul trei și abia apoi să îl citesc pe acesta, pentru că eram convinsă că se va termina cu un mare cliff-hanger, dar nu am mai avut răbdare. Mai bine urmam planul inițial, pentru că nu am nici cea mai vagă idee despre ce ar putea urma și ar fi fost mai bine dacă aș fi avut și volumul trei. 
Nu știu cum exact să fac un rezumat al acestui volum. Oricum, urmărim în continuare atât poveștile celor două personaje din primul volum, Leo și Robert, dar pe lângă asta mai aflăm și ce se întâmplă cu Amendamentul Dawson, precum și alte detalii importante. Am primit răspunsuri pentru unele întrebări pe care le aveam după primul volum, dar evident au apărut altele care să le ia locul, și care sunt destul de sigură că voi primi răspuns în ultimul volum al trilogiei.
Ce mi se pare cel mai interesant la această distopie, prin comparație cu alte cărți ale genului pe care le-am citit, este că aici putem vedea totul încă de la momentul în care Amendamentul a apărut și apoi consecințele lui. Multe distopii încep mult după momentul zero, când totul o ia razna, iar noi vedem ceea ce se întâmplă după aceea, cu explicațiile de rigoare. Dar aici vedem inclusiv de unde a pornit totul, iar ăsta e unul dintre motivele pentru care îmi place ceea ce a creat aici autorul. Bine, poate că nu e exprimarea potrivită, conceptul creat e destul de înfricoșător, nu aș vrea ca așa ceva să devină real, dar îmi place cum e construit totul.
Acum, am emoții când vine vorba de ce va urma în următorul volum, pentru că lucrurile clar s-au înrăutățit pentru personaje, așa cum era de așteptat, și chiar nu văd cum ar putea să o scoată la capăt. Cumva, tot am speranța că totul se va termina cu bine, dar nu se știe niciodată.
Mie personal, dintre cele două personaje principale pe care le urmărim cel mai interesant mi s-a părut să urmăresc povestea lui Leo. Mi s-a părut mai interesant mai ales datorită evoluției pe care o parcurge, m-a surprins în mod plăcut, chit că nicio clipă nu știm ce gândește exact acest personaj. Și povestea lui Robert are puncte interesante, dar el nu se află într-o situație la fel de rea ca Leo, de altfel nu îmi place de Robert, chit că are moduri ingenioase de a rezolva anumite probleme și are și el o poveste interesantă. Dar mi-a plăcut de Leo mai mult și sunt foarte curioasă să aflu încotro îl va purta acum soarta.
Un alt lucru care face cartea și mai interesantă este că e creepy fără însă a descrie scene cu mult sânge pe pereți, și nici scenele în care se vorbește despre violență nu au descrieri ample. Eu apreciez că nu are astfel de descrieri pentru că eu sunt ușor de impresionat, iar pe de altă parte e ceva ca o carte să te înfioare fără a avea sânge pe pereți. 
Pe mine cartea asta m-a ținut cu sufletul la gură, există și un mister care se tot așteaptă rezolvat, pentru care se mai dau diverse indicii, dar eu nu am reușit să îmi dau seama cine e făptașul. Am fost de multe ori tentată să merg pe pista cea mai evidentă, dar tocmai fiindcă era prea evidentă m-am gândit că ceva sigur nu e cum pare, iar la final chiar am fost luată prin surprindere, mai ales că abia atunci mi-am dat seama că cineva jucase un joc destul de riscant în tot acel timp. 
Dacă vă plac distopiile, eu recomand seria asta, și abia aștept următorul volum!

joi, 8 septembrie 2016

"Tronul de jad(Temeraire #2)" de Naomi Novik

Acum chiar mă bucur că m-am lăsat dusă de val și mi-am luat toate cărțile din serie apărute la noi, pentru că îmi place atât de mult! Dacă primul volum m-a convins să continui seria, volumul doi m-a convins că trebuie să o citesc pe toată.
Chinezii află că darul lor pentru Napoleon, oul lui Temeraire, a ajuns în mâinile Angliei, iar prințul Yongxing vine personal pentru a le cere dragonul înapoi. Nici Laurence, nici Temeraire nu vor să renunțe unul la celălalt, iar până la urmă concesia este ca amândoi, împreună cu alți oameni, să meargă în China pentru a încerca în felul ăsta și să atingă alte țeluri diplomatice.
La finalul primului volum chiar mă întrebam cum va continua povestea și trebuie să spun că am fost foarte plăcut surprinsă de turnura pe care au luat-o lucrurile. E adevărat că nu au loc multe lupte, dar eu nici nu sunt fan al acestui aspect, deci nu m-a deranjat deloc. Recunosc că tind să mai sar peste bătălii dacă se întind pe mai multe pagini. Dar aici este mai ales vorba despre relația dintre Laurence și Temeraire și despre toate modurile mai mult sau mai puțin subtile prin care cele două părți, China și Anglia, luptă într-un fel pentru Temeraire și pentru locul în care fiecare crede că i-ar fi mai bine. Iar prin toate astea ajungem să aflăm mai multe atât despre personaje cât și despre lumea în care are loc întreaga poveste. Autoarea construiește în continuare lumea creată, aici noutatea reprezentând-o China și modul foarte diferit în care sunt tratați dragonii.
Cred că am scris și pe Goodreads, dar eu serios că aș citi cartea asta doar pentru Laurence și Temeraire, fie și dacă nu s-ar întâmpla nimic interesant în toată cartea. Nu cred că aș putea să mă plictisesc vreodată de ei doi și de discuțiile pe care le poartă. Ce mi se pare cel mai interesant la ei, pe lângă prietenia pe care și-au format-o în timp, este faptul că au idei complet opuse de foarte multe ori, iar de aici ajung să poarte niște discuții care mie una mi s-au părut foarte interesante, iar Temeraire e în continuare personajul meu favorit din toată seria. Îi e loial lui Laurence, dar îl contrazice și își spune mereu punctul de vedere, iar ideile lui îmi plac foarte mult. În același timp, îmi place că Laurence știe că nu are tot timpul dreptate și practic ei doi învață unul de la altul și cresc împreună, iar ăsta e principalul motiv pentru care vreau să continui seria. Cei doi sunt pur și simplu minunați împreună.
Cartea oferă și câteva surprize pe parcurs, mai ales spre final, când totul iese la lumină. Mi-a plăcut foarte mult modul în care autoarea a construit întreaga poveste și cum, exact când începeam să cred că povestea are o imensă gaură în mijloc, primim și ultima piesă din puzzle și la final totul are sens.
Am zis că sunt și câteva lupte pe parcurs, nu multe ce-i drept, nu cred că sunt cinci cu totul, dar sunt ușor de urmărit și apar în momente neașteptate. Sunt și momente în care eu una nu am fost convinsă cine va ieși învingător, iar asta mi-a plăcut mai ales pentru că de obicei ca cititor cam știi că eroul nu are cum să moară, dar aici au fost momente în care chiar m-am întrebat sincer dacă Laurence și Temeraire vor fi bine.
Îmi place din ce în ce mai mult lumea creată de autoare, și faptul că vedem tot mai mult din ea. Sunt curioasă să văd ce rase de dragoni vom mai descoperi în volumele viitoare, cumva sunt convinsă că nu am aflat totul despre subiectul ăsta, sper să nu mă înșel.
Îmi place din ce în ce mai mult seria și sunt curioasă să aflu prin ce aventuri vor mai trece Laurence și Temeraire în volumele viitoare.

vineri, 2 septembrie 2016

"Răul sub soare" de Agatha Christie

Mi-am dat seama recent că nu am mai citit o carte de Agatha Christie din 2012 și asta trebuia remediat, mai ales că am și cumpărat anul ăsta câteva cărți ale autoarei. Și mă bucur că am citit după atâta timp o carte a ei, uitasem cât de bine construite sunt cărțile astea.
Hercule Poirot se află la hotelul Jolly Roger într-o mică vacanță, dar nu apucă să se relaxeze prea mult deoarece un client al hotelului, Arlene Marshal, este găsită moartă. Iar Poirot nu poate să nu se implice, mai ales că unul dintre polițiștii care se ocupă de caz este un bun prieten al lui. 
Cum am spus, uitasem cât de bine sunt construite cărțile astea. Mă refer aici la modul în care totul este un  mister, iar apoi o dată cu detectivul aflăm și noi mai multe, dar eu una niciodată nu am reușit să dau de cap vreunui mister înainte de finalul cărții, ceea ce nu mă deranjează deloc. Dar, de asemenea, vedem și ce alte lucruri fac personajele, nu este doar o serie de întrebări și apoi dezvăluirea de la final. Chiar câteva piste care par probabile la un moment dat se dovedesc a fi fundături, sau pur și simplu nu îi duc pe detectivi neapărat în direcția bună.
Și că tot am zis de personaje mai sus, mie una toate mi s-au părut bine construite, toate au părut reale, chiar dacă cartea în sine are puțin peste două sute de pagini, și sunt destule personaje implicate în acest caz. 
Mie de altfel îmi place foarte mult de Poirot. Sigur, poate fi îngâmfat uneori, dar per total chiar mi se pare un personaj simpatic, și mi-a plăcut foarte mult să îl urmăresc în cazul din cartea asta, și să văd ce gândea în anumite momente. 
Cum am zis, niciodată nu am reușit să dezleg misterele din cărțile astea, și se spun destul de multe pe parcurs, se găsesc multe dovezi, iar partea mea favorită este ultimul capitol, în care Poirot explică cum a fost săvârșită crima și de către cine. Nici aici nu am fost dezamăgită, deznodământul a fost surprinzător și credibil. Nu am avut niciun moment în care să îmi spun că ceva nu pare ok, ăsta fiind alt lucru care îmi place mult la cărțile Agathei Christie. 
Știu că recenzia asta e destul de scurtă, dar la fel este și cartea și chiar nu cred că pot spune mai mult de atât. Încă nu am fost dezamăgită de o carte a autoarei, și cu siguranță voi continua să citesc despre Poirot, chiar mai am vreo trei cărți în bibliotecă.

joi, 1 septembrie 2016

August favorites

Nu am multe lucruri de menționat pentru luna august, dar am vrut totuși să scriu postarea asta, până nu îmi dispare cheful de a scrie pe blog. Aparent acum mi se mai întâmplă și asta și nu îmi place, dar nu prea am cum să rezolv, așa că scriu cât încă am chef.

Primul lucru, și cel mai important din punctul meu de vedere: în iulie, exact la sfârșit, am dat examenul pentru master, pentru că trebuie și el făcut, și am intrat la buget!!! Nu mi-a venit să cred. Serios, am crezut că voi lua o notă mai mare(am luat 8) și vreo două zile am fost extrem de stresată și supărată, convinsă fiind că voi intra la taxă. În continuare nu cred că m-am bucurat suficient pentru asta, având în vedere cât de supărată am putut să fiu, și eram conștientă că e o prostie să mă dau cu capul de pereți(la figurat vorbind) pentru atâta lucru. Dar acum primul an nu plătesc nimic și sper ca și în anul doi să rămân acolo, chiar nu vreau să mai dau facultății bani. Plus că sunt atât de multe alte lucruri pe care aș putea cheltui banii ăia.

Josh Groban cântă minunat, iar melodia de mai jos e una care îmi place foarte muuultt!!


Luna asta am tot urmărit videouri pe youtube legate de bullet journaling, ceva la subiectul asta nu se pare foarte interesant, şi am descoperit câteva lucruri care mi-ar fi de folos. Nu întreg sistemul, nu cred ca am nevoie de tot, dar printre toate lucrurile care se pot face cu acest sistem am găsit câteva lucruri care mi-au fost de ajutor. Cel mai mult m-am uitat pe canalul Boho Berry, postează lucruri foarte interesante pe subiectul ăsta.

Alt lucru pe care l-am găsit prin intermediul youtube recent sunt TED Talks. Discuțiile de acolo chiar sunt interesant de urmărit, iar unul care mie îmi place foarte mult şi pe care l-am tot ascultat este următorul:

Tot pe youtube am găsit şi următorul video, care m-a făcut să zâmbesc, pe lângă faptul că m-am regăsit în anumite lucruri pe care le zicea. Si eu nu mă consider introvertită, 

Iar ultimul lucru de pe lista mea e gentuța de mai jos. Aşa cum mi-a zis mama într-o zi, mi-au plăcut întotdeauna trei lucruri: gențile, cărțile şi telefoanele mobile :))
Serios vorbind, o geantă de dimensiuni mici nu am, iar asta e perfectă pentru când nu trebuie să am cine ştie ce la mine şi e foarte colorată!

Asta-i tot, nu cine ştie ce, dar am vrut totuşi să menționez lucrurile astea.

miercuri, 31 august 2016

August wrap-up

În retrospectivă, august nu a fost deloc o lună rea. Deja sunt covinsă că nu o să ating nici anul ăsta goal-ul de 40 de cărți citite, dar asta nu mai contează. Realistic vorbind, anul ăsta a fost mai ocupat, și probabil că va deveni mai rău din punct de vedere al timpului, dar despre asta voi vorbi într-o altă postare. 

  1. Outlander(Outlander #1) de Diana Gabaldon. Off, și chiar am vrut să îmi placă cartea asta. Bine, primele 300 de pagini chiar mi-au plăcut, dar după aceea totul a luat-o în jos, iar până la final îmi venea să arunc cartea pe geam. Nu voi continua seria. 2/5
  2. The Martian de Andy Weir. Cartea asta în schimb chiar mi-a plăcut. Genul ăsta de cărți mă determină să vreau să citesc mai multe cărți SF, gen pe care eu îl cam evit de altfel. Nu am nimic cu genul, dar eu am absolivt ASE, nu am nicio tangență nici cu fizica, nici cu chimia, dar aici autorul a explicat totul într-un mod ușor de urmărit. Iar Whatney e un personaj care mi-a plăcut foarte mult. 4/5
  3. Dans dans dans(The rat #4) de Haruki Murakami. Mai trebuie să spun că îl ador pe Murakami? Cred că deja v-ați săturat să auziți asta. Deci, da, mi-a plăcut foarte mult, și abia aștept să pot citi încă o carte scrisă de el! 5/5
Astea ar fi, nu sunt multe, dar eu una sunt mulțumită, mai ales că nu mă așteptam să termin cartea lui Murakami luna asta. 

marți, 30 august 2016

"Dans dans dans(The rat #4)" de Haruki Murakami

De fiecare dată când încerc să vorbesc despre o carte scrisă de Murakami, îmi găsesc foarte greu cuvintele. Oricum, vreau și nu vreau să fiu la zi cu tot ce a publicat, pentru că după va trebui să aștept să apară un nou volum. Dar să revin la cartea de față.
În volumul ăsta, eroul fără nume a lui Murakami se întoarce la Hotelul Delfin în urma unor vise recurente, având convingerea că acolo poate găsi răspunsurile pe care le caută. Asta se ăntâmplă la patru ani după evenimentele din volumul precedent. Ajuns la hotel, se întâlnește din nou cu Omul Oaie, iar în încercarea de a ajunge unde trebuie cu viața lui, va întâlni tot felul de persoane, prostituate de lux, un fost coleg de generală, o fată de treisprezece ani cu aptitudini de medium, dar nu numai.
Cred că am citit o dată undeva pe internet, pe un blog sau poate pe Goodreads, că a îl citi pe Murakami e ca și cum ai visa. Sunt din ce în ce mai de acord cu această afirmație. Tot timpul cât am citit cartea asta nu mă puteam gândi decât că totul e ca un vis, unul foarte ciudat, dar pe care vrei să îl continui, să afli ce se mai întâmplă. Murakami are ceva deosebit, motiv pentru care nu îi pot citi cărțile oricând.
Protagonistul lui Murakami poate fi absolut oricine, mai ales că acesta nu are nume, iar viața lui este complet banală, în afara Omului Oaie. Dar în timp ce caută răspunsuri cu privire la Kiki, prietena care a dispărut din viața lui fără urmă, întâlnind foarte multe personaje, tind să uit că de fapt el nu are nimic special. Și citesc mai mult și nu mă plictisesc deloc, asta deși la final îmi pot da seama că nu prea multe s-au întâmplat pe parcursul romanului. Cred că am mai zis-o pentru prima carte a autorului pe care am citit-o, dar eu cred că trebuie un anumit talent ca să poți scrie despre mai nimic și să nu plictisești cititorul, iar Murakami reușește de fiecare dată. De altfel, ăsta e unul din motivele pentru care m-am îndrăgostit de stilul lui de a scrie, e altceva.
Am scris atât, dar nu am vorbit mai deloc despre roman. Nu o să mint, nu am înțeles tot ce a vrut Murakami să spună în acest roman, dar la fel am pățit și cu celelalte cărți ale lui, dar mi-a plăcut foarte mult. Așa cum am citit într-o altă carte, nu mai știu titlul, nu trebuie neapărat să înțelegi ceva ca să îți și placă. Dar chiar mi-a plăcut mult să îl urmăresc pe protagonist pe tot parcursul romanului, să văd cu cine va mai interacționa, ce va mai descoperi și la final dacă va găsi ceea ce caută. Nu aș ști să spun cu siguranță dacă a reușit sau nu, dar nici asta nu mai contează chiar atât de mult la final.
Dintre personajele cu care el a interacționat, mie cel mai mult mi-a plăcut Yuki, dar și mama ei mi s-a părut interesantă, așa mai ciudată cum e ea. Ceva la familia lui Yuki m-a fascinat, chit că nu aș ști să pun în cuvinte ce anume. Asta nu înseamnă că celelalte personaje nu sunt interesante, toate sunt ușor de plăcut și sunt toate bine construite, chiar dacă unele sunt doar episodice. Ăsta e un alt lucru care îmi place mult la cum scrie Murakami, modul în care construiește fiecare personaj, toate par cât se poate de vii.

Murakami e de asemenea un autor pe care mi-e greu să îl recomand tuturor, dar dacă ceva din ce am zis mai sus vă sună interesant, poate că v-ar plăcea.

Cu alte cuvinte, noi căutăm în cărți un fel de compensare pentru propria noastră viață.

- Ce vreau să spun e că devine ceva cronic. Ești absorbit de viața de zi cu zi și nu mai știi unde sunt rănile. Dar ele rămân. Asta e natura rănilor. Nu poți să le smulgi și să le arăți și altora.

- Dar oamenii sunt cam ciudați, nu? Cresc într-o secundă. Eu credeam că oamenii îmbătrânesc treptat, an după an, dar nu e așa. Îmbătrânesc într-o clipă.