luni, 20 noiembrie 2017

"Ora 12" de Alexandra Gold

Asta o să fie ceva nou pentru mine, e prima dată când voi vorbi despre un roman grafic pe blogul ăsta. Am mai povestit despre manga la un moment dat, dar aceea eu o consider a fi în propria ei categorie. 
Asta e un pic bizar pentru mine, pentru că nu pot să spun că am citit prea multe comics-uri/romane grafice, sau cum vreți să le spuneți. Am citit WITCH prin generală, toată seria, și am mai citit niște manga, dar cam atât. Cel mai bun termen de comparație pentru mine este totuși manga, pentru că e mai recent și îmi place mult modul în care sunt structurate benzile desenate japoneze. 
Dar să revenim la romanul grafic de față. Mi se pare de-a dreptul fascinantă ideea că românii ar putea ajunge să creeze romane grafice, din păcate prima mea incursiune cu așa ceva nu s-a sfârșit bine deloc și o să explic de ce. Să încep totuși cu povestea.
E vorba de patru prieteni, care decid să își petreacă o ceva vacanță la unchiul unuia dintre ei, în Weinwald(asta scrie pe semnul din gară). Curând, într-o zi ploioasă, descoperă un secret în pod, practic poarta spre o altă dimensiune, prin intermediul unui ceas. Și descoperă și povestea unei fete dispărute ce un secol în urmă, ceva de genul. Cei patru ajuns apoi să fie atrași în această dimensiune unde descoperă... chestii și secrete.
Am multe probleme când vine vorba de această creație. Un timp chiar am crezut că e vorba de format, dar mai citesc manga din când în când fără niciun fel de problemă, deci nu e din cauza asta. Povestea mi s-a părut ciudat structurată și grăbită. Mi s-a părut și destul de... juvenil modul cum începe. Hei, hai să facem curat în pod, că doar acolo sunt cel mai des întâlnite obiectele bizare, nu? Și mai ciudat mi se pare că atunci când ajung în dimensiunea aia paralelă, își revin super repede din orice fel de surprindere și încep să exploreze. Cred tot ce li se spune și chiar acceptă să îl ajute pe creatorul acelei dimensiuni, așa, pur și simplu, pentru că de ce nu? Iar explicația cu de ce e lumea aia acolo și cum a creat-o el și toată povestea aia de familie... mi se par cele mai clișeice lucruri care se puteau întâmpla. 
Să vorbim despre presonaje. Nu reușești până la final să îi deosebești pe cei patru protagoniști, singurul mai individualizat e Ray din simplul motiv că la unchiul lui își petrec timpul liber. Dialogurile dintre ei sunt foarte seci și forțate pe alocuri, iar cel mai mult m-a sâcâit propoziția: Cu cât terminăm mai repede vânătoare de comori, o vom face. Era vorba de niște drumeții. Propoziția asta m-a zgâriat pe creier. Nu că restul dialogului ar fi cine știe ce, dar mna.
Ideea cu lumea aia paralelă creată de tipul ăla ar fi fost chiar interesantă, dar a fost executată prost. Cred că autoarea putea face atât de multe cu ideea asta, dacă ar fi dat mai mult timp poveștii să se extindă. Dacă ar fi fost mai lungă, cred că s-ar fi putut ca anumite scene să aibă ceva mai mult sens, așa se trece foarte repede de la una la alta și cred că sunt câteva lucruri lăsate pur și simplu în aer. 
Cum am zis mai sus, dar țin să repet, dezvăluirea de la final, motivul pentru care dimensiunea aia există și pentru care Maya(fantoma noastră) ajunge acolo... sunt cel mai simplu clișeu. Se puteau face cred lucruri mult mai interesante cu ideea asta.
Iar reacția unchiului lui Ray de la final... complet nerealistă. Cred că totuși oricine ar fi mai surprins de tot ceea ce se întâmplă, și nu ar zâmbi și le-ar oferi tuturor ceai, inclusiv unei fete apărute de nicăieri. Prea calm acest unchi, chiar și pentru o asemenea poveste.
Totuși, ca să zic și ceva mai de bine, desenele din interor chiar mi-au plăcut. Ca cineva care nu a avut niciodată talent la desen, admir pe oricine o poate face. O să pun câteva poze, ca exemplu.
Mie îmi plac desenele din interior, păcat de restul conținutului.
Dar a fost și asta o experiență, mai încercăm lucruri noi.

vineri, 17 noiembrie 2017

Justice League

Recenzia conține câteva spoilere!

Știu că am zis într-o altă postare, parcă în recenzia de la Suicide squad, că nu am de gând să văd filmul ăsta, dar nu aveam ceva mai bun de făcut într-o vineri seara. Și a fost exact ce m-am așteptat, adică nimic extraordinar. Îmi mențin părerea că filmele astea nu știu cum să spună o poveste și cum să introducă personajele. Bine, ar trebui să spun mai exact că cine se ocupă de filmele astea nu știe cum să facă lucrurile menționate mai sus. 
Cei de la DC mi se pare că și-au propus să îi ajungă din urmă pe cei de la Marvel, dar făcând asta toate filmele astea sunt foarte grăbite și nu ai timp să înțelegi mare lucru, sau să te atașezi de personaje. Devine și mai dificil pentru cei ca mine, care nu au citit comicsurile niciodată și nu prea știu despre ce e vorba. Iar un film bun cred că ar trebui să poată să familiarizeze un pulic larg cu personajele, așa cum a reușit Deadpool să facă. Însă filmul ăsta ratează din punctul ăsta de vedere, la fel ca cele dinaintea lui. Aici exclud filmul Wonder Woman, pentru că acela s-a concentrat doar pe Diana și a făcut o treabă foarte bună. Ăla e singurul film din seria asta de filme de la DC despre care pot spune că mi-a plăcut. Chiar mi-a plăcut mult!
Dar să revin la filmul de față, că am scris atât și încă nu am ajuns să vorbesc efectiv despre filmul ăsta. Plot-ul e destul de simplu: cu Superman mort, Stepenwolf, care nu am înțeles cu exactitate ce se vrea a fi, decide că e timpul să invadeze Pământul și să îl și distrugă, iar Batman încearcă să formeze o echipă împreună cu care să oprească asta. Nimic nou în asta, dar e ok, până la urmă asta se presupune că fac acești eroi.
Filmul mi s-a părut foarte rushed, că nu ai timp să înțelegi prea multe înainte ca acțiunea să se mute pe alt plan. Dacă nu ești foarte atent riști să ratezi evenimente. 
Nu m-a convins mai nimic în filmul ăsta. În primul rând, I don't buy the love story between Clark and Louis. Chiar nu mi se pare convigătoare chestia în filmele astea, chit că știu că așa stau lucrurile. Nu m-a convins nici cât de repede a format Bruce echipa asta de eroi. Da, știu că erau în criză de timp, dar totul mi s-a părut extrem de forțat. 
Nici nu ajungem să cunoaștem personajele noi. Primesc câteva propoziții despre trecutul lor și cum au ajuns unde sunt în prezent și atât. Iar de fiecare dată când venea vorba de Flash, mă tot gândeam la serial. Nu îl mai urmăresc, dar mna, cam de acolo știu eu povestea personajului. 
Se ajunge extrem de repede la marea luptă de la final, care se termină și aia foarte rapid. Nu zic că nu e entertaining de privit, dar damn s-a terminat la fel de brusc cum a început. Deși m-a amuzat să îl văd pe Superman luându-l la pumni pe Stepenwolf.
Dar am și câteva lucruri bune de zis despre film. Sunt câteva scene care chiar mi-au plăcut. Ar fi scena cu Diana și banca de la începutul filmului, aia e o scenă de acțiunea foarte mișto. Apoi scena în care Bruce îl abordează pe Barry, mi-au plăcut efectele cu fulgerele/electricitatea atunci când Barry își folosea abilitățile. Mi-a mai plăcut partea în care Diana s-a luptat un pic cu Clarke, când s-au lovit cap în cap. Și tot aici când Superman îi ținea pe toți la distanță și îl mai urmărea și pe Flash cu coada ochiului. That was fun.
A, și melodia de mai jos îmi place foarte mult, e tot din film:

miercuri, 8 noiembrie 2017

"Noaptea în oraș, fără părinți" de Dănuț Ungureanu

Pe una din băncile facultății, pe vremea când eram la licență, cineva a scris ceva în genul: Dacă aș mai avea un singur minut de trăit, l-aș petrece în sala asta. Pentru că aici un minut pare cât o eternitate. Cartea asta are același efect, am avut senzația că nu se mai termină, m-am plictisit enorm citind-o.
În mod normal, aici aș povesti un pic despre ce e vorba în carte, dar și dacă viața mea ar depinde de asta, nu aș ști să spun care e povestea pe care vrea să o spună romanul ăsta. În cele două sute de pagini ale cărții, nu este niciodată explicat cum trebuie ce se petrece și de ce anumite lucruri se întâmplă. Pe undeva, mi se pare că există în cartea asta o sclipire de ceva idee care ar fi meritat explorată, dar se pierde complet sub toate figurile de stil și tot ce este spus doar vag pe ici pe colo, plus frazele alambicate.
Să o iau însă cu începutul, anume cu glosarul de termeni. El în sine nu mi s-a părut de prea mare ajutor. De exemplu, se menționează că ajustă este dispozitiv în procesul de revenire. Dar nu am aflat ce e exact și cum ajută în procesul ăsta de revenire, sau de ce asta e posibil și cum funcționează tot procesul ăsta. 
Mai departe, în lista cu personaje, despre Frend se spune că e prieten mic, util în eter și în exterior, dar abia pe undeva spre final cineva are bunătatea să spună că este de fapt un implant. Nu înțeleg nici ce e cu el, nici cum funcționează, pe tot parcursul cărții are cumva propria personalitate. Pe de altă parte, Comix, care este prieten mare, pentru exterior, pare un ceva robot, dar nu sunt sigură, nu aș putea să spun exact ce e pentru că nici asta nu se explică în carte. Nu e descris mai deloc pe parcurs. 
Iar asta e o temă recurentă în cartea asta. Arată cititorului foarte multe lucruri, fără însă să explice vreun moment ce sunt și cum funcționează. Iar pe lângă toți termenii din glosar, prin carte mai sunt presărați unii care eu tot am avut impresia că sunt inventați. Și am căutat și în dex, pentru că spre final cartea m-a făcut să mă simt ca o proastă. Și avem următoarele cuvinte care apar des în carte și care nu sunt în dex, dar nici nu sunt explicați pe parcurs: cabor(asta presupun ca ține loc de gabor) și boscabor, care zău dacă am înțeles ce ar trebui să fie. Dar, hei, am aflat cu ocazia asta că plastă înseamnă claie de fân, ceea ce face povestea să fie și mai bizară. Se pune acum întrebarea de ce totul este făcut din plastă în cartea asta. Iar pe undeva am văzut cuvântul zigzagând, care m-a zgâriat pe creier într-un mare fel.
La drept vorbind, mi-e greu să vorbesc despre cartea asta, pentru că nu știu ce a vrut să fie. Înainte să o încep, credeam că e SF, dar pe undeva pe parcurs mi-a dat senzația de realism magic, cu toate că nu unul bun. De asemenea, am senzația că romanul s-a vrut cu indicii subtile, dar ajunge doar să fie ridicol de subtil, că nu se înțelege nimic din el la final. Un exemplu care îmi vine în minte e că unul din personaje, Chanu-Bălai, se tot referă la un obiect pe care îl are în posesie ca "Grăsanul", care din modul în care e folosit eu cred că e o armă. Ar fi fost mult mai simplu să îi spună pe nume, decât să îi dea porecla asta, care doar creează confuzie.
Așa, îl avem pe un băiat de doisprezece ani, Leni, care tot încearcă să îl găsească pe tatăl lui, care a fost ucis(dar nu chiar, aici intră în joc ajusta) pentru că a făcut ceva care urma să schimbe lumea pe care o știa Faraon. Aș spune pe care a creat-o Faraon, dar nu mi-e clar dacă lumea și eterul au apărut înainte sau după el. Aș zice și că e atotputernic și omniscient, dar spre final și asta mi se pare că pică. Leni... nu știu exact cine e, cum nici Tati Spector nu aș putea spune cine e cu siguranță, sau ce a creat exact de era atât de important să fie eliminat. Se tot menționează o Trecătoare, dar până la final nu aflăm ce e, cum a creat-o Spector și ce face exact.
Asta e principala problemă, din punctul meu de vedere, a acestei cărți: a luat ceea ce toți zic că e bine să faci în scris, să arăți ce fac personajele și nu doar să spui cititorului ce fac, și a dus-o în extrem. Cartea îți arată lucruri, nu neapărat tot ce ar trebui, dar îți arată chestii din lumea asta, care ar trebui să fie extraordinare. Dar ratează tot prin faptul că nu îți spune care sunt regulile după care funcționează lumea asta, și nu îți arată nici decorul din jur. Nu se explică ce e eterul, cum ajungi acolo și cum arată el. Dar nici în lumea din exterior, așa cum e denumită aici, nu există decor. Mai apar din când în când niște clădiri, ceea ce e oricum ceva față de eter unde nu pare să existe mai nimic. Poate doar casa lui Faraon, dar nici aceea nu știu cu siguranță dacă e o casă în adevăratul sens al cuvântului sau nu. Se tot menționează o salină, și am senzația că nu e exact salină în sensul propriu-zis al cuvântului, ci că e altceva, că pe acolo apar și fluturii Ksi-Ksou care fac... chestii, nu se știe de ce.
Stilul în care e scrisă cartea e greoi, tocmai pentru că romanul îți pune pur și simplu în față chestii, în afara oricărui context sau explicații care ar fi ajutat povestea să prindă contur. Destul de repede, cartea pe mine m-a pierdut, erau fraze din care nu înțelegeam nimic, unele pe care le-am citit de două ori și tot nu am înțeles ce vor să zică. Par fraze puse pentru că sună bine, dar nu au niciun fel de substanță de fapt. 
Sunt personaje care apar, dar sunt repede acoperite de alte evenimente și nu ai timp să înțelegi ce e cu ele sau ce motivații au. Chiar e un personaj care apare și dispare instant, și pare să nu aibă niciun rol în poveste. Apoi este Focul Mic, care pare un personaj cu ceva puteri fantastice și ar fi fost poate interesant de urmărit dacă am fi aflat de ce e el în poveste de fapt. Așa cum stau însă lucrurile, e doar un alt personaj care rămâne un mister, ca toți ceilalți de altfel.
Masacrul din piață, dinspre final, pare pus acolo de dragul grandorii, pentru că trebuie să curgă sânge de undeva, pare un final demn de un film cu super-eroi de la Hollywood, dar nu se potrivește cu nimic din restul cărții. Să nu mai zicem de scena de sex de după, care e complet gratuit pusă acolo, ca să fie, să aibă cartea de toate, bănuiesc.
Și sunt lucruri care se întâmplă, cum ar fi personaje care schimbă tabăra, care primesc poate o propoziție care să vrea să explice ceva, dar care ratează, pentru că nu poți explica ceva într-o singură propoziție. E foarte vag, dar majoritatea întâmplărilor nu primesc nici măcar atât.
Orice ar fi putut fi cartea asta, se pierde în stilul greoi și lipsa oricărei coereențe a celor ce se petrec.  I-aș recomanda-o cuiva doar pentru a exemplifica ce nu ar trebui sa conțină o carte bună.

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Noaptea în oraș, fără părinți le găsiți pe blogurile: 
Catharsis Writing
Iulia Albota
Jurnalul unei cititoare
Cu mintea la... SF
Assasin CG
Nantan Lupan

duminică, 5 noiembrie 2017

"Steelheart(The Reckoners #1)" de Brandon Sanderson

Uitându-mă pe Goodreads îmi dau seama că mi-a luat mai mult timp decât m-am așteptat să termin cartea asta. În parte și pentru că am citit și alte cărți în paralel, ceea ce nu fac prea des. Iar acum că am terminat-o în sfârșit, pot spune că nu e ce m-aș fi așteptat. E YA, categorie care nu mă prea încântă, dar îmi place cum scrie Sanderson și am zis să încerc. Am fost un pic dezamăgită, dar cartea asta re și multe idei interesante. Probabil voi citi și restul seriei, la un moment dat.
David vrea să se răzbune pe Steelheart pentru că i-a omorât tatăl atunci când avea doar opt ani. În lumea în care trăiește el, cu zece ani în urmă un eveniment cunoscut ca și Calamity a dat puteri anumitor oameni, care au numele de Epics. Doar că în loc să devină eroi, ei au decis să facă exact opusul, iar așa lumea a ajuns să nu fie un loc prea plăcut. În Newocago, liderul este Steelheart, iar David încearcă să găsească grupul numit Reckoners, care se ocupă cu uciderea persoanelor ca Steelheart.
Îmi cer scuze de pe acum pentru cum o să sune recenzia asta, dar nu voi traduce termenii din engleză în română, pentru că nu aș ști cum să îi traduc și nici nu am avut curiozitatea să văd cum au fost traduși de Paladin.
Să încep cu ce nu mi-a plăcut la cartea asta, că e mai simplu. Prima mea problemă sunt personajele. Pe lângă David, în Reckoners mai facem cunoștință cu Prof, Tia, Megan, Abraham și Cody. Niciunul dintre personaje, nici chiar David, nu mi s-au părut prea vii. Sunt caracterizați destul de puțin, și pentru prima jumătate a cărții mi-a fost greu să îi deosebesc unii de alții, mai ales pe Abraham și pe Cody. Spre final a devenit mai ușor, dar doar pentru că Cody e cel care are rolul de comic relief, zice tot felul de lucruri bizare. Nu prea m-am putut atașa de personaje, nu prea mi-a păsat dacă mor sau nu. Am și o problemă cu David, pentru că pare să îi iasă absolut orice, nimic nu merge foarte rău pentru el, până cam spre final, dar nici atunci nu e chiar extrem de grav.
Am o mică problemă și cu lumea creată aici de Sanderson, în principiu pentru că după ce am citit Mistborn știu că poate crea lumi foarte detaliate, dar aici nu o face. Da, știu, e YA, dar mi-ar fi plăcut un pic mai mult world building.
Cartea este fast paced în majoritatea timpului, iar scenele de acțiune sunt chiar faine, deși își pirde un pic din intensitate după prima jumătate, dar își revine pentru ultima parte din carte, adică la final. Lupta de la final mi s-a părut chiar surprinzătoare, acolo apar câteva întorsături de situație la care nu m-aș fi așteptat, și ăsta e și motivul pentru care voi citi continuarea, sunt două personaje cu care vreau să știu ce se va întâmpla mai departe. La una din surprize m-am așteptat pe jumătate, dar nu am fost prea convinsă, deci o iau ca ceva pozitiv.
Ar mai fi de vorbit despre sllăbiciunea lui Steelheart, fără spoilere. Deci, fiecare Epic are o slăbiciune, iar David și gașca încearcă pe tot parcursul volumului să își dea seama care e a lui, pentru a îl putea ucide. Și... nu știu dacă să fiu impresionată sau dezamăgită de ceea ce se dovedește a fi slăbiciunea lui Steelheart. Adică, da, se tot zice că majoritatea slăbiciunilor lor sunt chestii simple, dar tot mi s-a părut un pic deux ex machina finalul. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că nu m-aș fi așteptat la așa ceva. Nu mă pot hotărî dacă mi-a plăcut sau nu. Dar mi-au plăcut alte lucruri pe care le-am aflat la final, despre două dintre personaje.
Altfel, mi-a mai plăcut ideea cu care s-a jucat autorul, aceea că putearea corupe, iar în lumea lui David nu există eroi. M-aș fi așteptat ca la un moment dat să apară un Epic bun, dar spre final se mai fac câteva dezvăluiri care au făcut cartea să crească în ochii mei.
Per total, a fost ok, nu preferata mea, dar sunt curioasă să citesc continuarea, și să văd ce se va întâmpla mai departe. 

I know, better than anyone else, that there are no heroes coming to save us. There are no good Epics. None of them protect us. Power corrupts, and absolute power corrupts absolutely.

"I made this decision years ago, son. We have to fight the battles we have a chance of winning."

It was bizarre to see them as people. A part of me was actually disappointed. My gods were regular humans who squabbled, laughed, got on one another's nerves, and - in Abraham's case -  snored when they slept. Loudly.

miercuri, 18 octombrie 2017

"Haiganu. Fluviul șoaptelor(Haiganu #1)" de Marian Coman

Cred că asta e una din cele mai frustrante cărți pe care le-am citit în ultima perioadă de timp. Pentru că tot am impresia că sunt niște idei foarte faine în cartea asta, dar nu le pot aprecia pentru că îmi lipsește contextul pentru ele. 
Știam că acțiunea din roman se petrece în același univers cu cel din banda desenată Harap Alb Continuă, HAC pe scurt, dar pe una din coperți scria că evenimentele din roman se petrec cu ceva timp înainte de cele din revistă. Și m-am gândit că e ok, că nu trebuie să citesc revista pentru a înțelege ce se petrece în carte. M-am înșelat destul de mult. Cartea asta mi se pare scrisă cu ideea că cititorul e deja familiar cu lumea din HAC, și nu oferă prea multe explicații despre lume sau personaje, pur și simplu începe și apoi apar tot felul de personaje și cred că sunt vreo trei fire narative principale în cartea asta, iar la un moment dat totul devine extrem de greu de urmărit.
Îi avem pe Zourazi și Haiganu, apoi e Dekibalos împreună cu Moroianu care creează o armată de copii pe jumătate morți, și mai e o întregă chestie cu un consiliu și niște magi, dar deja în punctul ăla cartea m-a pierdut. Cel mai enervant aici mi s-a părut faptul că deși apar toate firele astea narative, până la final nu se leagă mai deloc unele cu altele. Adică, da, consecințele îi afectează pe toți, dar nu am putut înțelege de ce era nevoie de atâtea fire narative diferite, fiecare desfășurându-se în propria bulă, ca să îi zic așa.
Iar cu toate poveștile astea separate, nu am putut vedea vreun plot general care să privească toate persoajele. E un ceva hint la final, dar pentru mine nu a fost suficient. Practic, am citit cartea asta, dar dacă m-ar întreba cineva despre ce e vorba în ea, nu prea aș ști ce să îi spun.
Un alt lucru care nu mi-a plăcut la cartea asta a fost stilul în care e scrisă. E prea fragmentată, poate tocmai pentru că sunt atâtea fire narative care nu se întâlnesc unele cu altele. Nici faptul că sunt aruncați foarte mulți termeni și nume nu ajută, devine tot mai greu de urmărit ce se petrece. 
De faptul că e o povestea întunecată nu o să mai zic prea multe, că pe mine nu mă mai deranjează genul de cărți care sunt așa, atât timp cât povestea și personajele sunt interesante. Și dacă tot am ajuns la personaje, nu mi s-au părut prea bine dezvoltate. Ironic, cel mai "viu" personaj mi s-a părut a fi Moroianu, dacă ați citit carte știți de ce. Restul... nu mi-a putut păsa de ei pentru că nu mi s-au părut a fi bine construiți, li se putea întâmpla absolut orice și nu mi-ar fi păsat de ei.
Poate că dacă aș fi citit revista HAC și aș fi fost familiarizată cu universul ăsta, cartea asta mi-ar fi plăcut mai mult. Pe de altă parte, nu prea îmi place ideea că ar fi trebuit să fac "teme" pentru a îmi plăcea romanul ăsta. Nu știu, mi-ar fi plăcut ca această carte să stea pe propriile picioare. În același timp, poate că de fapt cartea asta are ca țintă publicul revistei, iar eu pur și simplu nu sunt printre ei. Mi-e ciudat să scriu recenzia asta, într-un fel, mai ales că nu sunt convinsă că vreau să citesc revista, benzile desenate nu mai sunt demult ceva ce m-ar atrage. Dar vom vedea.
Dar nu aș recomanda cartea cuiva care nu a citit revista HAC.

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Haiganu. Fluviul șoaptelor le găsiți pe blogurile: 
Assassin CG

luni, 16 octombrie 2017

Centrul de echitație "Domeniul Cailor-Urlați"

Recent am avut o experiență la care nu m-aș fi așteptat, și simțeam nevoia să scriu despre ea aici, chit că nu e genul de lucru despre care scriu în mod normal. Dar vreau ca asta să rămână undeva pe acest minunat internet, pentru că întreaga situație m-a lăsat cu un gust amar.
Un pic de context înainte: anul ăsta, de prin primăvară, am început să mă țin destul de serios de un nou sport, echitație. E un sport care mă fascina de ceva timp și am găsit un centru în Breaza unde chiar place, și unde am învățat cred eu destul de multe. Sâmbăta trecută, adică pe 14 octombrie, am fost însă la alt centru, pentru că am vrut să încerc ceva nou. Acesta, așa cum scrie și în titlul postării, se numește Domeniul Cailor-Urlați. Locația unde am fost eu a fost la Hipodromul din Ploiești. Am făcut o programare telefonică, în care am și menționat că nu e prima mea lecție și că am mai călărit liber, și am mers acolo pe de-o parte entuziasmată, pe de altă parte cu emoții că voi fi dezamăgită. Și... am fost dezamăgită. La fel și verișoara mea. Am fost atât de dezamăgită, încât nu am putut să nu le las o recenzie pe pagina de Facebook, în care am și explicat de ce nu mi-a plăcut.
Recunosc că m-am așteptat la un răspuns nu tocmai drăguț, uitându-mă printre recenziile trecute am văzut o reacție a lor destul de acidă la o recenzie de o stea, care din câte am putut vedea din comentarii a fost cumva dată din greșeală. Dar oricum nu m-am așteptat chiar la răspunsul pe care l-am primit.
Așa ceva... Din punctul meu de vedere, un asemenea răspuns este total nepotrivit situației. Există moduri mult mai elegante în care s-ar fi putut apăra, dar răspunsul ăsta m-a călcat rău pe bătături. Că până la urmă eu am plătit lecția și apoi în recenzia mea nu am folosit injurii, le-am explicat frumos, cu subiect și predicat, ceea ce nu mi-a plăcut. În shimb, am fost tratată ca și când habar nu am despre ce vorbesc. Ok, nu sunt expertă, dar nici începătoare, încât să nu fiu lăsată nici măcar să dau eu comenzi calului. Am decis că era cazul să răspund acestui comentariu. Am ținut măcar să le explic câteva lucruri acestor persoane.
După asta, în caz că aș mai fi primit vreun răspuns, am convenit să nu mai adaug nimic, am spus ce aveam de zis. Și... după ultimul lor răspuns, cred că orice adăugire ar fi de prisos...
Sunt atât de multe lucruri greșite la modul în care aceste persoane au ales să răspundă unui client nemulțumit! Nu mi se pare deloc modul potrivit de a aborda o asemenea problemă. Practic, ce au făcut a fost să îmi spună că eu habar nu am despre ce vorbesc și că e vina mea că am avut o expetiență proastă și că ei și-au făcut treaba. Și cum îndrăznesc să critic munca unor oameni?! Sunt doar rea și atât, evident! Serios? Din punctul meu de vedere, aici se termină orice fel de credibilitate ar fi avut acești oameni. Dar, hei, modul în care au decis să abordeze problema și să răspundă recenziei mele spune foarte multe despre ei și va rămâne pe pagina, sper. Dacă nu, oricum, va rămâne pe acest blog.

Consider că le-am transmis tot ceea ce am avut să le spun, am priceput că ori nu au înțeles ori aleg să nu înțeleagă ce am vrut eu să zic, orice altă explicație cred că ar fi de prisos. Mai ales că mi se pare deja clar că nu știu să comunice într-un mod profesionist. Plus că în absolut orice faci, e imposibil să mulțumești pe toată lumea. Păcat totuși, Hipodromul arată chiar bine. 
Dar în condițiile astea, prefer să revin la centrul din Breaza, acolo simt că progresez în acest sport.

Știu că nu e genul obișnuit de lucru despre care postez, dar simțeam nevoia să mă descarc undeva, și pe de altă parte vreau ca povestea asta să rămână undeva, poate va fi de ajutor cuiva, poate. 
Dacă ați avut răbdare să citiți până la final, mulțumesc, chiar apreciez!

PS: Am contemplat dacă să îmi ascund numele în poză, dar deja mi se pare că exagerez cu asta, că doar am Facebook-ul meu linkuit pe blog, și am pus și link spre pagina centrului de echitație. Am decis să trec peste, până la urmă.

miercuri, 4 octombrie 2017

September wrap-up

Nu am citit prea mult în luna septembrie, dar vreau totuși să scriu postarea asta acum. Mi-ar plăcea să revin la a scrie postările astea lunar, dar începe din nou masterul, deci vom vedea.
În septembrie am terminat trei cărți, și am renunțat la două, adică nu le-am terminat pentru că nu mi-au plăcut. Să încep cu cele pe care nu le-am terminat.

  • Second Life de S.J.Watson. Mi-a plăcut foarte mult cealaltă carte a autorului, Înainte să adorm, și când am văzut că a mai apărut una am fost foarte entuziasmată. Iar de aici dezamăgirea mea a fost și mai mare. Practic e vorba de o tipă, nu mai știu cum o cheamă, a cărei soră moare, iar ea simte că poliția nu face suficiente eforturi pentru a descoperi adecărul și decide să ia lucrurile în propriile mâini. Descoperă că sora ei își petrecea timpul pe site-uri unde întâlnea bărbați și decide să meargă pe urma asta. Mi s-a părut extrem de stupidă întreaga chestie, personajele sunt de carton, iar "întorsătura de situație" de la final mi s-a părut culmea coincidențelor. După vreo sută de pagini am sărit la ultimul capitol, după care m-am bucurat că nu m-am chinuit cu restul cărții.
  • Podul spionilor de Giles Whitell. Am cumpărat cartea asta după ce am văzut filmul, care mi-a plăcut foarte mult, dar din păcate nu m-am putut împăca cu stilul în care e scrisă cartea. E plictisitor, plus că am aflat că de fapt cartea și filmul nu au aproape nimic în comun și am decis că mai bine nu. Cărțile istorice sunt hit and miss pentru mine, deoarece contează extrem de mult cum sunt scrise, nu vreau doar ceva care documentează evenimentele, cărțile de genul nu mi se par foarte ușor de citit.
Și acum să trecem la cărțile pe care le-am și terminat.
  1. Amendamentul Dawson de Ciprian Mitoceanu. Am avut așteptări mai mari după ce am citit trilogia care precede evenimentele din volumul ăsta. A fost doar ok. Cred că trilogia care începe cu În sângele tatălui e mult mai reușită și aș recomanda mai întâi seria aceea. Ideea din cartea de față nu e deloc rea, e un avertisment a ceea ce s-ar putea întâmpla, dar nu mi-a plăcut foarte mult execuția. 3/5
  2. The time machine de H.G. Wells. Asta e o cărticică care m-a surprins în mod plăcut. Fiind o carte SF scrisă cu mult timp în urmă nu am fost sigură la ce să mă aștept, dar la final chiar mi-a plăcut. A fost un pic de tot plictisitoare pe la jumătate, dar per total e o carte pe care eu aș recomanda-o, și cu siguranță îl voi mai citi pe autor. 4/5
  3. Brigăzile fantomă(Old man's war #2) de John Scalzi. După primul volum din seria, ăsta a fost un pic dezamăgitor pentru mine. Urmărim alte personaje aici față de primul volum, pe cei din Forțele Speciale, aka Brigăzile Fantomă, și încercările Uniunii Coloniale de a găsi un trădător. După prima jumătate a cărții, lucrurile nu mai sunt chiar așa interesante, iar finalul mi s-a părut prea melodramatic, nu m-au impresionat deloc dezvăluirile de la final și tot complotul către care face aluzie. 3/5
Asta e tot ce am citit în luna septembrie, nu cine știe ce, dar oricum ceva mai mult față de ultimele câteva luni.