miercuri, 18 octombrie 2017

"Haiganu. Fluviul șoaptelor(Haiganu #1)" de Marian Coman

Cred că asta e una din cele mai frustrante cărți pe care le-am citit în ultima perioadă de timp. Pentru că tot am impresia că sunt niște idei foarte faine în cartea asta, dar nu le pot aprecia pentru că îmi lipsește contextul pentru ele. 
Știam că acțiunea din roman se petrece în același univers cu cel din banda desenată Harap Alb Continuă, HAC pe scurt, dar pe una din coperți scria că evenimentele din roman se petrec cu ceva timp înainte de cele din revistă. Și m-am gândit că e ok, că nu trebuie să citesc revista pentru a înțelege ce se petrece în carte. M-am înșelat destul de mult. Cartea asta mi se pare scrisă cu ideea că cititorul e deja familiar cu lumea din HAC, și nu oferă prea multe explicații despre lume sau personaje, pur și simplu începe și apoi apar tot felul de personaje și cred că sunt vreo trei fire narative principale în cartea asta, iar la un moment dat totul devine extrem de greu de urmărit.
Îi avem pe Zourazi și Haiganu, apoi e Dekibalos împreună cu Moroianu care creează o armată de copii pe jumătate morți, și mai e o întregă chestie cu un consiliu și niște magi, dar deja în punctul ăla cartea m-a pierdut. Cel mai enervant aici mi s-a părut faptul că deși apar toate firele astea narative, până la final nu se leagă mai deloc unele cu altele. Adică, da, consecințele îi afectează pe toți, dar nu am putut înțelege de ce era nevoie de atâtea fire narative diferite, fiecare desfășurându-se în propria bulă, ca să îi zic așa.
Iar cu toate poveștile astea separate, nu am putut vedea vreun plot general care să privească toate persoajele. E un ceva hint la final, dar pentru mine nu a fost suficient. Practic, am citit cartea asta, dar dacă m-ar întreba cineva despre ce e vorba în ea, nu prea aș ști ce să îi spun.
Un alt lucru care nu mi-a plăcut la cartea asta a fost stilul în care e scrisă. E prea fragmentată, poate tocmai pentru că sunt atâtea fire narative care nu se întâlnesc unele cu altele. Nici faptul că sunt aruncați foarte mulți termeni și nume nu ajută, devine tot mai greu de urmărit ce se petrece. 
De faptul că e o povestea întunecată nu o să mai zic prea multe, că pe mine nu mă mai deranjează genul de cărți care sunt așa, atât timp cât povestea și personajele sunt interesante. Și dacă tot am ajuns la personaje, nu mi s-au părut prea bine dezvoltate. Ironic, cel mai "viu" personaj mi s-a părut a fi Moroianu, dacă ați citit carte știți de ce. Restul... nu mi-a putut păsa de ei pentru că nu mi s-au părut a fi bine construiți, li se putea întâmpla absolut orice și nu mi-ar fi păsat de ei.
Poate că dacă aș fi citit revista HAC și aș fi fost familiarizată cu universul ăsta, cartea asta mi-ar fi plăcut mai mult. Pe de altă parte, nu prea îmi place ideea că ar fi trebuit să fac "teme" pentru a îmi plăcea romanul ăsta. Nu știu, mi-ar fi plăcut ca această carte să stea pe propriile picioare. În același timp, poate că de fapt cartea asta are ca țintă publicul revistei, iar eu pur și simplu nu sunt printre ei. Mi-e ciudat să scriu recenzia asta, într-un fel, mai ales că nu sunt convinsă că vreau să citesc revista, benzile desenate nu mai sunt demult ceva ce m-ar atrage. Dar vom vedea.
Dar nu aș recomanda cartea cuiva care nu a citit revista HAC.

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Haiganu. Fluviul șoaptelor le găsiți pe blogurile: 
Assassin CG

luni, 16 octombrie 2017

Centrul de echitație "Domeniul Cailor-Urlați"

Recent am avut o experiență la care nu m-aș fi așteptat, și simțeam nevoia să scriu despre ea aici, chit că nu e genul de lucru despre care scriu în mod normal. Dar vreau ca asta să rămână undeva pe acest minunat internet, pentru că întreaga situație m-a lăsat cu un gust amar.
Un pic de context înainte: anul ăsta, de prin primăvară, am început să mă țin destul de serios de un nou sport, echitație. E un sport care mă fascina de ceva timp și am găsit un centru în Breaza unde chiar place, și unde am învățat cred eu destul de multe. Sâmbăta trecută, adică pe 14 octombrie, am fost însă la alt centru, pentru că am vrut să încerc ceva nou. Acesta, așa cum scrie și în titlul postării, se numește Domeniul Cailor-Urlați. Locația unde am fost eu a fost la Hipodromul din Ploiești. Am făcut o programare telefonică, în care am și menționat că nu e prima mea lecție și că am mai călărit liber, și am mers acolo pe de-o parte entuziasmată, pe de altă parte cu emoții că voi fi dezamăgită. Și... am fost dezamăgită. La fel și verișoara mea. Am fost atât de dezamăgită, încât nu am putut să nu le las o recenzie pe pagina de Facebook, în care am și explicat de ce nu mi-a plăcut.
Recunosc că m-am așteptat la un răspuns nu tocmai drăguț, uitându-mă printre recenziile trecute am văzut o reacție a lor destul de acidă la o recenzie de o stea, care din câte am putut vedea din comentarii a fost cumva dată din greșeală. Dar oricum nu m-am așteptat chiar la răspunsul pe care l-am primit.
Așa ceva... Din punctul meu de vedere, un asemenea răspuns este total nepotrivit situației. Există moduri mult mai elegante în care s-ar fi putut apăra, dar răspunsul ăsta m-a călcat rău pe bătături. Că până la urmă eu am plătit lecția și apoi în recenzia mea nu am folosit injurii, le-am explicat frumos, cu subiect și predicat, ceea ce nu mi-a plăcut. În shimb, am fost tratată ca și când habar nu am despre ce vorbesc. Ok, nu sunt expertă, dar nici începătoare, încât să nu fiu lăsată nici măcar să dau eu comenzi calului. Am decis că era cazul să răspund acestui comentariu. Am ținut măcar să le explic câteva lucruri acestor persoane.
După asta, în caz că aș mai fi primit vreun răspuns, am convenit să nu mai adaug nimic, am spus ce aveam de zis. Și... după ultimul lor răspuns, cred că orice adăugire ar fi de prisos...
Sunt atât de multe lucruri greșite la modul în care aceste persoane au ales să răspundă unui client nemulțumit! Nu mi se pare deloc modul potrivit de a aborda o asemenea problemă. Practic, ce au făcut a fost să îmi spună că eu habar nu am despre ce vorbesc și că e vina mea că am avut o expetiență proastă și că ei și-au făcut treaba. Și cum îndrăznesc să critic munca unor oameni?! Sunt doar rea și atât, evident! Serios? Din punctul meu de vedere, aici se termină orice fel de credibilitate ar fi avut acești oameni. Dar, hei, modul în care au decis să abordeze problema și să răspundă recenziei mele spune foarte multe despre ei și va rămâne pe pagina, sper. Dacă nu, oricum, va rămâne pe acest blog.

Consider că le-am transmis tot ceea ce am avut să le spun, am priceput că ori nu au înțeles ori aleg să nu înțeleagă ce am vrut eu să zic, orice altă explicație cred că ar fi de prisos. Mai ales că mi se pare deja clar că nu știu să comunice într-un mod profesionist. Plus că în absolut orice faci, e imposibil să mulțumești pe toată lumea. Păcat totuși, Hipodromul arată chiar bine. 
Dar în condițiile astea, prefer să revin la centrul din Breaza, acolo simt că progresez în acest sport.

Știu că nu e genul obișnuit de lucru despre care postez, dar simțeam nevoia să mă descarc undeva, și pe de altă parte vreau ca povestea asta să rămână undeva, poate va fi de ajutor cuiva, poate. 
Dacă ați avut răbdare să citiți până la final, mulțumesc, chiar apreciez!

PS: Am contemplat dacă să îmi ascund numele în poză, dar deja mi se pare că exagerez cu asta, că doar am Facebook-ul meu linkuit pe blog, și am pus și link spre pagina centrului de echitație. Am decis să trec peste, până la urmă.

miercuri, 4 octombrie 2017

September wrap-up

Nu am citit prea mult în luna septembrie, dar vreau totuși să scriu postarea asta acum. Mi-ar plăcea să revin la a scrie postările astea lunar, dar începe din nou masterul, deci vom vedea.
În septembrie am terminat trei cărți, și am renunțat la două, adică nu le-am terminat pentru că nu mi-au plăcut. Să încep cu cele pe care nu le-am terminat.

  • Second Life de S.J.Watson. Mi-a plăcut foarte mult cealaltă carte a autorului, Înainte să adorm, și când am văzut că a mai apărut una am fost foarte entuziasmată. Iar de aici dezamăgirea mea a fost și mai mare. Practic e vorba de o tipă, nu mai știu cum o cheamă, a cărei soră moare, iar ea simte că poliția nu face suficiente eforturi pentru a descoperi adecărul și decide să ia lucrurile în propriile mâini. Descoperă că sora ei își petrecea timpul pe site-uri unde întâlnea bărbați și decide să meargă pe urma asta. Mi s-a părut extrem de stupidă întreaga chestie, personajele sunt de carton, iar "întorsătura de situație" de la final mi s-a părut culmea coincidențelor. După vreo sută de pagini am sărit la ultimul capitol, după care m-am bucurat că nu m-am chinuit cu restul cărții.
  • Podul spionilor de Giles Whitell. Am cumpărat cartea asta după ce am văzut filmul, care mi-a plăcut foarte mult, dar din păcate nu m-am putut împăca cu stilul în care e scrisă cartea. E plictisitor, plus că am aflat că de fapt cartea și filmul nu au aproape nimic în comun și am decis că mai bine nu. Cărțile istorice sunt hit and miss pentru mine, deoarece contează extrem de mult cum sunt scrise, nu vreau doar ceva care documentează evenimentele, cărțile de genul nu mi se par foarte ușor de citit.
Și acum să trecem la cărțile pe care le-am și terminat.
  1. Amendamentul Dawson de Ciprian Mitoceanu. Am avut așteptări mai mari după ce am citit trilogia care precede evenimentele din volumul ăsta. A fost doar ok. Cred că trilogia care începe cu În sângele tatălui e mult mai reușită și aș recomanda mai întâi seria aceea. Ideea din cartea de față nu e deloc rea, e un avertisment a ceea ce s-ar putea întâmpla, dar nu mi-a plăcut foarte mult execuția. 3/5
  2. The time machine de H.G. Wells. Asta e o cărticică care m-a surprins în mod plăcut. Fiind o carte SF scrisă cu mult timp în urmă nu am fost sigură la ce să mă aștept, dar la final chiar mi-a plăcut. A fost un pic de tot plictisitoare pe la jumătate, dar per total e o carte pe care eu aș recomanda-o, și cu siguranță îl voi mai citi pe autor. 4/5
  3. Brigăzile fantomă(Old man's war #2) de John Scalzi. După primul volum din seria, ăsta a fost un pic dezamăgitor pentru mine. Urmărim alte personaje aici față de primul volum, pe cei din Forțele Speciale, aka Brigăzile Fantomă, și încercările Uniunii Coloniale de a găsi un trădător. După prima jumătate a cărții, lucrurile nu mai sunt chiar așa interesante, iar finalul mi s-a părut prea melodramatic, nu m-au impresionat deloc dezvăluirile de la final și tot complotul către care face aluzie. 3/5
Asta e tot ce am citit în luna septembrie, nu cine știe ce, dar oricum ceva mai mult față de ultimele câteva luni. 

miercuri, 27 septembrie 2017

"Brigăzile fantomă(Old man's war #2)" de John Scalzi

A trecut ceva timp de când am citit primul volum din serie. Principalul motiv pentru care am tot evitat să îl citesc, cu toate că primul mi-a plăcut destul de mult, e faptul că nu avem același personaj principal. John Perry, care narează prima carte, nu e mort, doar că nu mai e el personajul principal aici. Mi-a lipsit destul de mult, și volumul ăsta mi s-a părut mai slab decât primul. Dar să o iau cu începutul.
Practic, povestea se învârte în jurul Forțelor Speciale, poreclite brigăzile fantomă pentru că, ei bine, sunt formate din bătrânii care s-au înscris în FCA, dar care au murit înainte să ajungă să servească. E complicat, dar e o idee interesantă. Iar personajul principal este Jared Dirac, un soldat creat pentru un scop foarte precis, de a încerca să oprească un trădător care vrea să distrugă Uniunea Colinială.
Trecând la părerea mea despre carte, cum am zis mai sus, mi s-a părut mai slabă decât prima. Nu e vorba doar despre faptul că John Perry nu e deloc prezent aici. Nu am găsit niciun alt personaj de care să îmi pese la fel de mult. Nici măcar de Jane Sagan nu mi-a plăcut prea mult aici, și e cred singurul personaj din primul volum pe care îl reîntâlnim aici. Sper să nu mă înșel. 
Jared Dirac... a fost ok bănuiesc, doar că nu m-a impresionat, mai ales spre final, chit că face o alegere la care nu m-am așteptat. Dar am ajuns cam departe deja.
Ca și poveste, începe destul de bine, avem un trădător și un plan de a descoperi ceea ce știa și ce plănuia înainte să dispară. Și e interesant mai ales că nu merge perfect, nu că ar fi avut cum, și mai apar câteva situații interesante de aici. Dar... după ce totul e dezvăluit la final... mie personal mi s-a părut cam melodramatică toată chestia, și un pic cam prea fumată ideea. Nu o să dau detalii, dar e genul ăla de întorsătură de situație care pe mine nu mă mai impresionează de mult. E un pic prea simplu, mi se pare mie, să fie introdusă în povestea așa, cam de nicăieri. Nu zic că nu funcționează în context, dar am sperat la ceva mai mult de atât.
Totuși, mi-a plăcut destul de mult prima jumătate a cărții, pentru că acolo vedem cum funcționează aceste Forțe Speciale, care sunt practic niște minți de copii în corpuri de adulți care trebuie să învețe foarte repede anumite lucruri. Sunt câteva referințe la cărți și filme care chiar m-au amuzat. Și mi-a plăcut modul în care a fost prezentată toată partea în care ei erau instruiți. După aceea, povestea nu mi-a mai plăcut chiar atât de mult.
E chiar la un moment dat o dezvăluire pe care am văzut-o venind de departe. A fost dezamăgitor, mai ales că eu nu mă pricep la ghicit ceea ce urmează să se întâmple în cărți, de cele mai multe ori.
Nu eram sigură dacă să mai continui seria sau nu, dar am aruncat o privire pe Goodreads și am aflat că John Perry e din nou prezent în următorul volum. Măcar pentru asta și cred că îi voi da o șansă, poate volumul trei va fi mai bun decât ăsta. Nu-s eu convinsă că direcția în care pare să se îndrepte povestea va fi extrem de interesantă, dar am mai citit cărți doar pentru personaje. Și, cine știe, poate că mă va surprinde plăcut în cele din urmă. 

duminică, 17 septembrie 2017

"The time machine" de H.G. Wells

Nu știu exact cum voi vorbi despre cartea asta, dar vreau totuși să scriu recenzia asta înainte de a uita anumite detalii. Dificultatea vine din faptul că această carte e destul de scurtă, are vreo sută de pagini, și nu vreau să dau spoilere.
Ca și povestea, este vorba de un domn care crează o mașină a timpului și călătorește în viitor, iar omenirea nu se află acolo unde ar fi crezut el că va fi. Exisă două diviziuni, să le zic așa, ale omenirii, Eloi și Morlocs. Iar cartea urmărește aventurile lui din viitor și impresiile cu care rămâne.
Recunosc că nu am știut nimic despre cartea asta, în afara a ceea ce  este evident din titlu, atunci când am început să o citesc. Dar tot am auzit titlul și am vrut să o citesc și eu, să văd despre ce e vorba. Și, având în vedere anul în care a fost publicată prima dată, Google îmi spune că anul era 1895, ideea e chiar genială. E drept că nu am citit prea multe cărți despre călătorii în timp, dar în cele din urmă chiar mi-a plăcut cartea asta.
Nu aș putea să îmi dau cu părerea legat de cât de bine a îmbătrânit povestea. Pe la jumătatea mi s-a părut un pic de tot plictisitoare, sunt destule descrieri ale călătorului nostru în timp despre ceea ce întâlnește, dar în final, privind retrospectiv, povestea nu mi s-a părut rea deloc.
Nu am fost în schimb prea fericită cu modul în care s-a sfârșit, chiar dacă mi-am închipuit cum se va termina. Aș fi vrut să aflu mai multe despre călător și despre ce alte lucruri a mai văzut în viitor, dar ce să-i faci?
Și... nu prea știu ce altceva aș mai putea spune. M-aș lega de personaje, dar îl avem doar pe călător și câțiva prieteni ai lui cărora le povestește despre invenția lui, dar despre ei nu aflăm multe, și de altfel ei nici nu mă interesau. 
Iar călătorul... mi s-a părut suficient de viu, tocmai de aceea mi-ar fi plăcut să îl fi putut urmări mai mult, să vedem ce anume s-a mai întâmplat cu el după tot ce s-a întâmplat în cartea  asta. 
De mult nu am mai scris o recenzie așa scurtă. Ca și concluzie, mi-a plăcut și îl voi mai citi pe Wells în viitor, sunt curioasă să văd ce a mai scris. 

miercuri, 13 septembrie 2017

"Amendamentul Dawson" de Ciprian Mitoceanu

Asta o să fie una din cărțile alea greu de recenzat pentru mine. Pentru că am sentimente contradictorii cu privire la această carte, au fost lucruri care mi-au plăcut, și altele care nu. O să explic, dar să o iau cu începutul.
Romanul face parte din seria Predestinare genetică, iar deși a apărut înaintea trilogiei, acțiunea are loc după toate evenimentele din acele cărți. Și cred că asta se vede. Practic, în societatea acestei cărți, după cel de-al doilea Amendament Dawson, cetățenii ajung să fie împărțiți pe clase, în funcție de inteligența fiecăruia, primind drepturi pe măsură. Se ajunge până acolo încât se consideră că viețile celor din categoriile superioare sunt mult mai importante decât ale restului cetățenilor. Și de aici apare principalul conflict al poveștii, atunci când cetățeanului John Barton, de categorie C+, i se cere să își doneze inima, prin lege, pentr salvarea vieții unui cetățean A4+.
Am zis că am sentimente contradictorii. Pot spune că apreciez ideile pe care le aduce în față cartea asta, dar nu pot spune că mi-a plăcut, nu în sensul pur al cuvântului. Ideea e destul de înspăimântătoare, și pe alocuri gândirea lui Dawson mai are și sens, ceea ce înrăutățește lucrurile. Mi-a dat ceva fiori cartea asta.
Mi-a plăcut destul de mult, dacă se poate spune așa, cam prima jumătate a cărții, apoi în a doua jumătate am început să am câteva probleme cu modul în care e spusă povestea. Principalul lucru care nu mi-a plăcut a fost faptul că sunt pasaje întregi care explică lucruri, sau prin care i se explică lui John lucruri, și care m-au făcut să mă simt de parcă aș citi un manual. Mi s-a părut un pic cam prea multă informație pentru numărul de pagini al cărții, și de multe ori lucrurile sunt pur și simplu prezentate cititorului ca atare. Nu sunt prea mare fan al acestui lucru. Deși ideile sunt interesante, nu mi-a plăcut foarte mult modul în care e livrată destul de multă informație de context al poveștii.
Pentru mine, cartea asta e mai mult un avertisment a ceea ce s-ar putea întâmpla, oricât de exagerate ar putea părea anumite idei, și mai puțin o poveste în sine. Din punctul ăsta de vedere, trilogia mi s-a părut mai bine construită ca și poveste, plus faptul că aceea avea două personaje de-a dreptul geniale despre care aș fi tot citit. Aici... nu prea am găsit personaje de care să îmi pese. Adică, sigur, e foarte urât ce i se întâmplă lui John, dar la finalul zilei, nu cred că îmi va rămâne în memorie pentru prea mult timp. De altfel, cartea mi se pare că are doar personaje care sunt acolo pentru scopul pe care trebie să îl îndeplinească în poveste, niciunul nu e foarte dezvoltat, nici măcar Dawson. El a părut mai viu pentru mine în contextul trilogiei care precere acest volum. Dar cam atât.
Nu mă așteptam să am atâtea "plângeri" cu privire la volumul ăsta. Cred că de-a lungul timpului am ajuns să îmi doresc anumite lucruri de la cărțile pe care le citesc, iar asta nu le are pe multe dintre ele. Cred totuși că e o carte care merită citită, și numai pentru ideea în sine, și ăsta e un lucru pe care nu cred că l-am spus vreodată pe blog. E ceva ce nu mi se pare chiar realizabil, dar pe de altă parte e una dintre cele mai apropiate de realitate distipii pe care țin minte să le fi citit până acum.
Aș recomanda întâi trilogia care precede povestea de aici, dar dacă nu vreți să citiți neapărat cele trei volume, eu aș zice că merită măcar citită cartea asta, ca și poveste de sine stătătoare. Mi-a amintit de altfel de multe ori de un citat din Animal farm a lui George Orwell: All animals are equal, but some animals are more equal than others.

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Amendamentul Dawson le găsiți pe blogurile: 
În octombrie vom vorbi despre Haiganu. Fluviul șoaptelor de Marian Coman. 

marți, 12 septembrie 2017

AntaresFest 2017

Tot mă gândesc cum să scriu despre evenimentul ăsta, și voi începe cu un disclaimer. Am fost destul de entuziasmată de când am auzit că se va ține festivalul ăsta, și am tot așteptat nerăbădătoare să vină weekendul cu pricina și... m-a sabotat oboseala. Ca background, mi-am schimbat jobul la începutul lui septembrie, începuturile nu mi-au plăcut niciodată, mi se par stressful. Apoi am mers cu trenul pentru prima dată în mulți ani... singură. Eu sunt o rătăcită de fel, nu am simțul orientării, iar timp de vreo oră după ce a plecat trenul am tot avut senzația că m-au urcat în cel greșit. Asta deși am întrebat vreo trei peroane dacă ăla era trenul de Brașov! În fine, am ajuns cu bine, de la gară m-am întâlnit cu ai mei, care erau în Brașov, și am mers la Hotel Capitol. În momentul ăla, era vreo opt seara, iar mie îmi picau ochii în gură de somn.
Și îmi dau seama că mi-am pierdut ideea pe drum. Ea e cam așa: eu sunt rea la oboseală, în sensul că îmi piere tot cheful de absolut orice. În consecință, și în parte pentru că anumite discuții pur și simplu nu mă interesau, că le-am mai auzit în ultimii ani, mi-am petrecut mai mult timp hoinărind prin Brașov decât la festivalul propriu-zis. Și nu am nicio poză făcută de mine acolo, tocmai din acest motiv. Oh well...
Așa că, voi vorbi doar despre anumite momente din festival și apoi despre impresiile mele de final, care nu știu cât de accurate sunt, cum în majoritatea timpului nu am fost acolo, dar voi încerca să fiu cât de cât obiectivă. Voi încerca.
Pentru mine festivalul a început cu panelul Blogosferei SF, la care am participat și eu alături de alți trei membri din acest proiect. Am răspuns la întrebări din public și ne-am dat cu părerea. Și, da, am deschis și eu gura. Eu mă simt mândră de mine pentru asta, că sunt destul de timidă și nu am crezut vreodată că voi avea curajul de a sta în fața unor oameni și a vorbi despre un hobby al meu. A fost chiar fain și mă bucur că am putut fi și eu acolo. Apoi am picat de somn pe la zece seara.
Sâmbătă, după ce am trecut peste imensa durere de cap, am aflat dezamăgită că nu mai exista acolo niciun volum din Restituirea a Aneimaria Bancea. De altfel, stocul se epuizase înainte să ajung eu la Brașov. So sad și era de altfel singura carte pe care chiar mi-o doream de la târgul ăsta, în special. Am trecut peste până la urmă, m-am mai plimbat prin Brașov până pe la doișpe și apoi m-am întors la hotel pentru un eveniment care se numea Cu ochii prin reviste. Practic au fost prezenți reprezentanți ai revistelor care mai există(sau poate că nu) la momentul actual și au răspuns la câteva întrebări legat de cât de des apar, și alte asemenea. Nu mi s-a părut chiar cea mai fascninantă discuție, but oh well.
Apoi am plecat iar prin Brașov și m-am întors în jur de patru pentru Atelierul de confecționat povești fantastice, ținut de Deea Sterea și Dan Rădoiu. A fost cred una dintre cele mai geniale ateliere la care am fost, cu atât mai mult cu cât acum povestea a avut un început, cât și un final. Niciodată la atelierele astea nu s-a ajuns cu povestea la un final. Nu o să încerc să scriu despre ce a fost vorba în poveste, că nu mi-am notat nimic de data asta și nu mai țin minte chiar tot.
După aceea am mai participat la o discuție care se numea Edituri vs cititori. Mda... s-a ajuns tot la subiectul școală, pe care l-am mai auzit de atâtea ori. Am cam ajuns să evit orice discuție de genul pentru că nu mi se pare a avea vreun final sau a se fi găsit vreo soluție, plus că și așa nu vreau să îmi amintesc de orele de română.
Am vrut să particip la cocktail party, chiar am vrut. Dar cum am zis oboseala m-a sabotat, nu m-am simțit în elementul meu tot weekendul, așa că am renunțat. Nu avea rost să o forțez. Totuși, am aflat a doua zi că Blogosfera SF&F a primit un premiu de la AntaresFest.
Eu nu m-am implicat în proiectul ăsta până de curând, dar numai ideea că s-a dat un premiu pentru bloggeri, mi se pare uau. E frumos de știut că cineva apreciază ceea ce încercăm noi să facem. It's a nice feeling!
Abia duminică mi-am cumpărat și eu trei cărți, motivată fiind de faptul că lumea începuse să strângă și nu am vrut să plec cu mâna goală. Am două cărți de la editura Pavcon, de care aud pentru prima dată, și una de la Tritonic, pentru că mi s-a spus că este despre călătorii în timp and I was sold. O să fac un bookhaul sper curând, nu am adunat prea multe cărți în ultimul timp.
Deci, m-am întors de la Brașov cu trei cărți și... o geantă, drept cadou de Sfântă Mărie. Eu am două mari obsesii: cărțile și gențile. Mda...
Ca și concluzii, nu pot spune mare lucru despre Antares, în afară de faptul că programul a fost destul de încărcat, și fără pauze, iar din cauza asta evenimentele au tot întârziat. Nu pot spune mai mult, nu cred că ar fi corect din partea mea, mai ales având în vedere situația. Dar, dacă se va mai ține, o să merg, și poate că atunci o să fiu într-o stare de spirit mai bună și o să mă pot bucura de festival.