sâmbătă, 31 decembrie 2016

Leapșă: 2016 review

Asta e a treia postarea de final de an pe care o scriu, sper să fie și ultima :)) Inițial am vrut să o scriu ca în ultimii doi sau trei ani, dar nu mi-a plăcut deloc cum a ieșit, apoi am vrut să fac leapșa cum era ea anul trecut, iar apoi am văzut varianta asta a lepșei, pe care mi-a pasat-o și mie Ghanda și mi-a plăcut mai mult decât cea de anul trecut, cu 15 întrebări. 
Merci, Ghanda! :)

1) Câte cărţi ai citit în 2016? 
Am citit 36. Goal-ul de pe Goodreads era de 40, iar la anul o să scad numărul pentru că după doi ani la rând în care nu am atins numărul, e clar că așa cum stau lucrurile acum nu prea am cum să citesc 40 de cărți într-un an. Jobul și masterul îmi ocupă destul de mult din timp.

2) Dintre ele, care a fost cea mai bună carte citită? 
Ufff, greu. O să o menționez pe cea care mi-a apărut prima dată în minte când m-am gândit la asta, anume Regatul sufletelor pierdute de Ana-Maria Negrilă. Așa cum am scris și în recenzie, romanul acesta are tot ce mi-aș putea eu vreodată dori de la o carte!

3) Care e cel mai frumos citat pe care l-ai descoperit în 2016? 
Nu știu dacă e dintr-o carte sau nu, dar din toate citatele pe care le-am adunat anul ăsta, acesta ar fi preferatul meu:
"Here’s to the ones who are not brilliant. Here’s to the people who question the very purpose of their existence, like I do. To the ones who feel like they do not belong, to the ones who feel they were born in the wrong century, in the wrong galaxy. Those who are full of insecurities, worries, doubts and fears. Those who feel crippled with paranoia and trapped in a meat coated skeleton.
There are people like you and me, equally messed up, their souls equally complex and bruised. They too spend Sunday afternoons gazing at clear blue skies, trying to connect to their real self, looking for something to free them, to save them, waiting for miracles while sipping coffee. These people too are lost like you and me, their minds wandering aimlessly through forests and alleys, and places and countries, hoping to make sense of their own existence, hoping to be significant. Trying desperately to love themselves with the self-love they are told is the only cure, but failing miserably, horribly.
So, on those evenings when your body and soul seem like two separate entities, when you feel exiled from the home within your own heart. Know, I have been there too and it will be okay, it will get better. It has to, right?"


—Kopal

4) Care carte citită în 2016 ţi-a displăcut/te-a dezamăgit cel mai tare? 


Dintre cele două cărți cărora le-am dat doar două stele pe Goodreads, o să zic Outlander de Diana Gabaldon. E cu atât mai dezamăgitor cu cât primele 300 de pagini chiar mi-au plăcut, dar apoi a luat-o repede la vale și de fapt ultimele 200 de pagini nu le-am mai citit, că am aflat de o chestie care se întâmplă la final și am zis că eu nu pot să mai îndur cartea asta. Înțeleg că se petrece în vremuri nu prea fericite și toate cele, dar chiar trebuia ca totul să se termine cu un fel sau altul de abuz sexual???

5) Ai participat la vreun eveniment literar anul acesta (lansare, târg de carte etc)? Dacă da, care a fost preferatul tău? 
Deși sunt foarte tentată să aleg atelierele de confecționat povești ale editurii Crux, o să zic totuși că cel mai mult mi-a plăcut întâlnirea cu bloggerii organizată de Ghanda în decembrie. L-am ales pe cel din urmă din simplul motiv că timida din mine s-a simțit mult mai în largul ei decât de obicei, ceea ce a fost minunat, for a change. Nu am nicio explicație bună de unde diferența, deși nu foarte mare între cele două, dar o să continui să merg la ambele.  

6) Care este cel mai bun film pe care l-ai văzut în 2016? 
Eternal sunshine of the spotless mind. Destul de ciudat filmul în timp ce îl urmăream la televizor într-o seară, dar nu am putut să îmi dezlipesc ochii de la ecran, iar eu nu prea mă mai uit la TV de câțiva ani. De altfel, filmul ăsta e pe lista mea de filme preferate.

7) Care este cuvântul care rezumă cel mai bine anul 2016 pentru tine? 
Agitație. Nu știu, a fost un an ciudat, s-au întâmplat tot felul de lucruri la care eu nu m-aș fi așteptat. Practic, mie personal nu mi s-a întâmplat nimic rău, dar s-au întâmplat chestii în jur și mereu lucrurile rele atârnă mai greu decât alea bune. Și aici nu mă refer la nimic din ce s-a întâmplat în exterior, ăla e cu totul alt subiect.

8) E vreun moment de anul acesta pe care nu vrei să-l uiţi? 
Momentul în care mi s-a spus că am fost acceptată pentru un job care nu mai era pe perioadă determinată. Așa fericită ca atunci nu am fost prea des.

9) Ce dorinţă ţi s-a împlinit în 2016? 
Dintre toate, ce mai importantă pentru mine ar fi aceea de a mă calma. Starea zen și calmă m-a ținut până pe la sfârșitul lui iulie, ceea ce tot ce un pas înainte pentru mine.

10) Scrie o dorinţă pentru anul 2017. 
Mi-ar plăcea ca la final să pot spune că am mai multă încredere în mine, cât de puțin. Asta e o problemă a mea care mă enervează și aș vrea să remediez. Nu știu cât de achievable e chestia asta, dar mi-ar plăcea măcar să încerc.

miercuri, 28 decembrie 2016

December wrap-up

Știu că practic mai sunt trei zile până la finalul lunii, dar sunt sută la sută convinsă că nu voi mai termina nicio carte, o să scriu mai jos de ce.
În decembrie am citit următoarele cărți:

  1. Războiul pulberii negre(Temeraire #3) de Naomi Novik. Nu e volumul meu favorit din serie, mai ales că am senzația că mai mult a fost un roman de trecere. Dar m-am bucurat totuși să îi urmăresc din nou pe Laurence și Temeraire și sunt în continuare curioasă să văd ce vor face mai departe. 4/5
  2. Conan Barbarul:  o vrăjitoare se va naște de Robert E. Howard. Recunosc că nu aș fi crezut că voi citi vreodată Conan Barbarul. Nu am niciun motiv bun, dar nu credeam că voi ajunge să îl citesc. Nu o să scriu o recenzie, pentru că e o nuvelă, dar chiar mi-a plăcut. Iar Conan îmi amintește de glumele cu Chuck Norris, că mi se pare genul ăla de personaj care poate face orice, indiferent de situație. Recunosc de asemenea că după ce am citit nuvela, în traducerea celor de la Crux Publishing, am cumpărat colecția completă în varianta kindle de pe Amazon, că era ieftină și nu m-am putut abține... 4/5 
  3. Fata cu toate darurile de M.R. Carey. Nu credeam că îmi va plăcea vreodată o carte cu zombie, dar totuși asta mi-a plăcut, chiar destul de mult! Mi-a plăcut cum s-a desfășurat acțiunea, mi-a plăcut mereu de Melanie, iar finalul mi s-a părut deprimant. Recomand cartea asta, eu cred că merită citită. 4/5
În decembrie am început să citesc și Șaman de Kim Stanley Robinson, dar am cedat pe la pagina 170, de plictiseală. Am înețeles că e o carte despre viața omului din epoca de gheață, dar nu s-a întâmplat absolut nimic care să îmi mențină interesul pentru cele 170 de pagini. 

Motivul pentru care sunt convinsă că nu voi mai termina nimic luna asta este pentru că m-am apucat de Sherlock Holmes. Și e o carte imensă, are 1400 de pagini. Plănuiesc să mai citesc și altceva între poveștile lui Sherlock, că sigur la un moment dat o să vreau și altceva. Dar chiar mi-era dor de Sherlock, iar până acum chiar îmi place destul de mult. Și abia aștept sezonul patru din serial!

luni, 26 decembrie 2016

"Fata cu toate darurile" de M.R. Carey

Ideea de zombi, pe mine una nu m-a atras niciodată. Se poate să fie prejudecăți, dar niciodată nu am fost atrasă de orice are legătură cu subiectul, și când am început să citesc cartea asta am fost destul de sceptică și de convinsă că nu o să îmi placă. M-a luat prin surprindere, în mod plăcut, cu toate că poate nu a fost cea mai fericită idee să o termin de Crăciun. Finalul ăla...
Într-un viitor nu foarte îndepărtat, omenirea nu arată deloc bine. Din cauza unei ciuperci(nu o să încerc să scriu cum se numește, că nu am reușit să citesc calumea numele niciodată) cumva modificate, majoritatea populației a fost transformată în flămânzi, iar cei care au mai rămas s-au împărțit în două grupuri. Pe de o parte, există armata, și apoi junkerii, care sunt oameni neinfectați cărora le pasă doar de supraviețuire. Dar nu toți flămânzii sunt la fel, iar descoperirea unor copii care nu au fost afectați la fel de parazit ca toți ceilalți, oferă speranța că poate un leac există. Melanie este unul dintre acești copii, care în fiecare zi este dus într-o sală de clasă pentru lecții.
Ce nu reușesc să înțeleg este de ce nicăieri pe cartea asta nu se menționează că e vorba de zombi. Am citit și rezumatul cărții apărute în SUA și nici acolo nu se zice exact despre ce e vorba. Nu mă deranjează că în cartea propriu-zisă durează ceva până se spune că despre asta e vorba, dar, nu știu, mi-ar fi plăcut să aflu de pe copertă că e vorba de zombi.
Sunt încă surprinsă de cât de mult mi-a plăcut cartea asta. Nu pot compara cu alte cărți de gen, că e doar a doua pe care o citesc pe subiectul zombi, dar asta mi-a plăcut mult mai mult decâ cealaltă, cu toate că a fost destul de deprimantă la final. Cred că cel mai mult mi-a plăcut modul în care a abordat problema, și cum a explicat de ce omenirea a ajuns așa, și cum au apărut flămânzii. Mie una partea științifică, să îi zic așa, din spatele situației în care se află omenirea mi s-a părut că stă bine în picioare, și a fost interesant că am ajuns să aflăm mai multe detalii pe parcurs, o dată cu personajele principale.
Și că veni vorba de personaje, Melanie mi-a plăcut, chit că putea fi și ea înfricoșătoare la un moment dat. Dar mi s-a părut simpatică, și mi-a plăcut să o urmăresc, mai ales în contrast cu Sergentul Parks, Helen Justineau, Caldwell și junkeri. E interesant mai ales că toți o consideră pe Melanie un monstru, în condițiile în care ei îi pasă mai mult de soarta celor menționați mai sus, decât le pasă junkerilor de ei. Și mi-a plăcut să văd și cum părerile celor din jur despre Melanie s-au schimbat treptat în timp ce povestea progresa.
E adevărat că de altfel povestea nu are un ritm foarte alert, dar eu una nu m-am plictisit nicio clipă, pentru că mereu a existat ceva care să îmi mențină atenția, plus că voiam să aflu răspunsul pe care îl căuta doctorul Caldwell: ce îi face pe acești copii diferiți de restul flămânzilor? Da, am aflat răspunsul, care a fost un alt lucru care m-a luat prin surprindere. Nu m-am așteptat deloc la concluzia la care a ajuns Caldwell, și ideea mi s-a părut chiar deprimantă. Nu e neapărat un final extrem de trist, dar mă așteptam la ceva mai vesel, sau speram la un final mai fericit decât cel pe care l-am primit.
Nu știu dacă aș recomanda cartea tuturor, dar cred că merită cu siguranță să i se dea o șansă, e o povestea chiar interesantă și acum sunt curioasă ce altceva a mai scris autorul.

duminică, 25 decembrie 2016

Positive notes on 2016

Anul 2016 nu a fost chiar cel mai fericit pentru mine. Dar am văzut videoul ăsta și m-am gândit că e o idee bună să fac și eu așa ceva. Nu am reușit să găsesc 16 lucruri, dar chiar și așa eu cred că sunt suficiente și mă bucur că am reușit să fac o listă cu lucruri care m-au făcut fericită în 2016. Încerc din greu să rămân optimistă, iar lista asta chiar cred că ajută, iar mie nu-mi trebuie nici mult pentru a fi fericită.
  1. Am găsit un job pe perioadă nedeterminată care îmi place.
  2. Am intrat la buget la masterul pe care mi-l doream.
  3. Am participat la Atelierul SFF 3; a fost o experiență interesantă și mă bucur că am putut participa.
  4. Am descoperit Onenote, care are tot ce mi-aș putea dori de la o aplicație care imită un notebook.
  5. Am fost calmă și zen până prin iulie, adică mai mult de jumătate de an, ceea ce e un pas înainte pentru mine.
  6. Cred că stau mai bine din punct de vedere al timidității. Da, încă mai am mult de lucru, dar așa cum se spune: one step at a time.
  7. Am găsit un centru de echitație care îmi place. Poate reușesc să ajung mai des.
  8. Sunt sănătoasă. Am avut o mică spaimă anul asta, dar sunt bine.
  9. Blogul e încă viu.  Știu că postez tot mai rar, dar la cât de aglomerat a fost anul ăsta pentru mine, faptul că am reușit să postez de cel puțin cinci ori pe lună mie mi se pare o realizare.
  10. Am ieșit mai mult din casă și am cunoscut mai mulți oameni decât până acum.
  11. Am avut norocul de a cunoaște mulți oameni minunați anul ăsta.
  12. Am reușit să ajung la Gaudeamus, deși la un moment dat am crezut că nu voi reuși, mai ales din punct de vedere al fondurilor.
  13. Am avut ocazia de a participa la lansarea a două cărți în prezența lui Jean des Cars. Şi am acum în bibliotecă o carte semnată de el.
  14. Am început să îmi mai dau seama ce e important şi ce nu e, care lucruri au miză şi concomitent care anume nu au şi pentru care nu ar trebui să mă agit atât de mult pe cât o făceam.
  15. Am ajuns la Lisabona. Și mi-a plăcut foarte mult experiența!

duminică, 18 decembrie 2016

Atelier de confecționat povești fantastice #10

În cadrul Cruxmas fair & party, a avut loc o nouă ediție a atelierului de confecționat povești fantastice organizat de editura Crux Publishing. Tema atelierului a fost Moș Crăciun pentru o zi.
La petrecerea de Crăciun a tuturor zeităților, în care toți aduc un cadou pentru șeful cel mare, în cazul ăsta Zeus, două dintre zeități uită. Drept pedeapsă, Zeus le dă sarcina de a ajuta o persoană care va trebui să fie Moș Crăciun, să ducă toate cadourile. În limita abilităților lor, bineînțeles.
După mai multe sugestii, cele două zeități alese au fost:
- zeul penei de curent: Panait Beznă, care e orb de altfel
- zeița coșarilor: Geta Pămătuf, sau Pufi pentru prieteni
Iar cel care trebuie să devină Moș Crăciun este domnul Toma Vasilescu, de 45 de ani, bețiv de meserie, cu patru clase terminate, și vânzător de ziare. Cele două zeități ajung la el pentru că îi confundă casa care arde ca pe un semn de la Zeus că el e cel ales. Casa a explodat din vina celor de la Distrigaz. Domnul Vasilescu de altfel are tendința de a dramatiza, mai puțin atunci când i-a explodat casa, pentru că se aștepta ca ceva de genul să i se întâmple la un moment dat. El locuiește în cartierul Rahova.
După ce s-a stabilit cum e cu personajele, de data asta în loc ca cei care doresc să scrie povestea, ea a fost începută de cineva, care a spus câteva fraze, iar apoi a fost pasată următorului pentru a continua.
Mereu mi s-au părut distractive poveștile care ieșeau din jocurile alea de pe forumuri în care fiecare adăuga o propoziție, iar în cazul ăsta s-a întâmplat exact la fel. E amuzant de urmărit un personaj beat, cum e convins de două zeități să fie Moș Crăciun în schimbul reconstruirii casei lui și a două sticle infinite de tărie(nu mai știu exact ce tărie era, dar nu contează). Și apoi să îi urmăresc pe cei trei încercând să încropească un plan care să funcționeze și pe Toma Vasilescu livrând cadourile la primele două case. Doar până aici a fost creată povestea de cei prezenți(minus eu, că e mai fun de urmărit totul).
Așa cum s-a spus și la atelier, de aici nu a ieșit niciodată o poveste serioasă. Mereu se termină cu personaje care mai de care mai ciudate, și de care ți se face și milă la un moment dat, și cu o poveste care tinde spre ridicol, dar care are suficientă logică la final cât să nu fie prea exagerată. Are aici Dan Rădoiu grijă ca poveștile să nu deraieze prea mult, ceea ce e un lucru foarte bun.
Mă bucur că am găsit motivația de a ieși din casă pentru a participa, mi-ar fi părut rău să îl ratez, mai ales că de fiecare dată se râde foarte mult și nu am plecat niciodată de la un astfel de atelier fără un zâmbet mare pe față.

vineri, 16 decembrie 2016

Lisabona ziua 5 + concluzii

Ecranul laptopului mi se pare atât de mare după ce am stat o săptămână doar cu telefonul... 
Oricum, am ajuns cu bine acasă, la 3:45 a aterizat avionul, m-am culcat pe la patru și m-am trezit pe la două fără ceva după-amiaza. Încă nu mi-am revenit complet, dar chiar vreau să scriu și postarea asta, până nu îmi uit gândurile. 

Să încep cu ce am făcut în ultima zi la Lisabona, după care voi trece la concluzii și la un mic top al lucrurilor care mi-au plăcut cel mai mult din tot ce am văzut cât am fost acolo.
Primul muzeu la care am fost se numea Gulbenkian, și este un muzeu de artă. Nu doar picturi, ci au și vaze, bijuterii, cărți, diverse obiecte provenite din mai multe tări(Egipt, Japonia îmi pot aminti eu acum).
Mie chiar mi-a plăcut, mai ales că aveau obiecte atât de diverse, inclusiv covoare, pentru că deși îmi place arta, dacă sunt doar tablouri, tind să mă plictisesc repede. Dar aici a fost chiar divers și mai ales obiectele din Asia mie mi-au plăcut foarte mult.

Apoi am vizitat un museu de costume, atât de epocă, și aveau haine inclusiv de prin anii '60, '70, și tot acolo era și un muzeu al teatrului, unde aveau diverse costume, poze și machete ale unor teatre care au fost demolate și a unor scene. Astea două pe mine nu m-au impresionat neapărat. Adică, îmi place să văd costume vechi, mai ales că nu mă puteam gândi decât la faptul că e ciudat să știi că cei care le-au purtat nu mai sunt de mult, dar cam atât. Bine, recunosc că m-am uitat lung la pantofi, pentru că mi se păreau super incomozi. 

Iar ultimul loc pe care l-am vizitat a fost un muzeu al muzicii, unde aveau tot felul de instrumente muzicale, mai noi și mai vechi. Eu am un punct sensibil când vine vorba de instrumente muzicare, mai ales piane și orgi. Cred că am mai menționat pe undeva, dar eu am luat lecții de pian de când aveam vreo nouă ani, până la începutul liceului. Nu cred că m-aș reapuca, oricum m-am lăsat și pe motiv că mă plisctisisem, dar tot îmi place să văd instrumente muzicale și muzica clasică îmi place până la un punct, chit că nu o ascult foarte des. 
Din păcate, de aici nu mai am poze, pentru că telefonul a decis să îmi joace o farsă și nu s-au salvat, iar aici fratele meu nu a făcut poze cu aparatul foto. 

Apoi ne-am mai plimbat un pic prin oraș, iar eu cu mama am cumpărat câteva suveniruri. După care ne-am dus la aeroport pentru a ne face check-in-ul și a ne îmbarca în avion, care a fost plin, spre deosebire de cel de la venire care a fost cam jumătate gol. Și ăsta a fost cu mulți copii, deci strategia mea a fost să îmi pun căștile în care cânta Amaranthe și să ignor tot ceea ce se întâmpla în jurul meu. Am și reușit să moțăi pentru vreo oră și ceva, deci pot spune că a fost un succes, mai ales că nu am prea auzit ce se întâmpla în jurul meu. 
Și, cum am zis la începutul postării, nu sunt trează de prea mult timp, dar țineam să scriu și postarea asta.

Concluzii
Mi-a plăcut experiența mult mai mult decât m-am așteptat, mai ales că mie Lisabona nu-mi spunea nimic la început. Dar au foarte multe muzee, vremea e superbă, adică în decembrie temperaturile sunt de 15-16 grade, noi am prins soare, plus că la ei copacii încă au frunzele verzi. 
Au de asemenea niște carduri care se pot cumpăra de pe aeroport și de la magazine de turism, care se numesc Lisboa Card. Se pot lua pe maxim trei zile, iar cu ele se poate circula cu transportul în comun și la multe muzee se intră gratis. E adevărat că noi trei am dat pe trei zile peste o sută de euro, dar pe de altă parte faptul că nu mai aveam grija biletelor de metrou și autobuz și tramvat și nici la muzee, a fost cu siguranță un avantaj. Iar mama a făcut un calcul înainte și se pare că tot am ieșit un pic mai ieftin așa.
Cardurile arată așa: 
Sunt două pentru că unul era pe trei zile, iar celălalt pe două. 
Orașul e foarte interesant și pentru că diversele cartiere arată atât de diferit, încât uneori am avut impresia că era în cu totul alt oraș. De exemplu, cartierul Alfama și cel în care se află Oceanograful sunt extrem de diferite, ultimul fiind mai modern. Și clădirile sunt destul de diverse, blocuri mai înalte, mai mici, în diverse culori, arată foarte drăguț unele lângă altele. 
La un moment dat chiar aș putea zice că m-am simțit ca acasă, în sensul în care era un autobuz care venea rar, cel puțin noi așa l-am prins, iar când l-am prins ne-a zguduit ca pe sacii de cartofi. După ce că mergea pe piatră cubică, care era și pe trotuar și ne-a rupt picioarele, mai mergea și cu ceva viteză pe străzi înguste, și la un moment dat am crezut că va agăța și vreo mașină din drum. Pentru că unele erau parcate aiurea, și de altfel am și văzut una care a fost ridicată. Iar la metrou de două ori am ieșit mai greu pentru că toți de pe peron se înghesuiau să intre, dar fără să ne lase să coborâm mai întâi.
Limba mie nu îmi place deloc, mai ales când îi aud vorbind. Dar pe de altă parte când o vedeam scrisă înțelegeam în mare, cu toate că nu am învățat niciodată portugheză, iar asta a fost de ajutor. Totuși, nu am dat peste nimeni care să nu știe engleza suficient cât să ne înțelegem cu ei, deci și ăsta e un mare plus. 
Hotelul la care am stat mi s-a părut de asemenea foarte ok. Se numea Hotel Principe Lisboa, era vis-a-vis de metrou, iar la trei stele chiar nu aș avea de ce să mă plâng. Bine, e adevărat că vedeam și auzeam fiecare avion care ateriza, dar nu a fost nimic dramatic.
Și ca un mic top, astea sunt locurile care mie mi-au plăcut cel mai mult din tot ce am vizitat, în ordine aleatoare:
  • oceanograful
  • muzeul marinei
  • palatul Ajuda
  • news muzeum
  • palatul Pena
Și plimbarea cu tramvaiul 28E, dar nu o pot pune mai sus pentru că nu e neapărat din aceeași categorie Îl menționez și pentru că mi s-a părut atât de drăguță plimbarea cu el, că mi l-am luat ca suvenir:
De altfel, a fost singurul lucru pe care mi l-am luat, pentru că în rest puținele lucruri care mi-au plăcut mi s-au părut mult prea scumpe.

Nu eram sigură dacă voi reuși să scriu postările astea, dar mă bucur că le-am scris, pentru că acum mi-ar fi mai greu să vorbesc despre ce am văzut în prima zi, văzând atât de multe lucruri diferite de atunci si până acum. Cred că va fi interesant de privit în retrospectivă mai târziu. Mă gândesc să mai fac asta și data viitoare când voi reuși să mai călătoresc, oricând va fi asta. 

miercuri, 14 decembrie 2016

Lisabona - ziua 4

Azi e penultima zi pe care o voi petrece la Lisabona, am văzut mai puține ca zilele trecute, dar am totuşi câte ceva de povestit.
Am început cu muzeul Azulejos, care este practic un muzeu cu faianță. E ceva ce aici am văzut des, atât în palate cât  şi pe case si am înțeles că sunt şi în stații de metrou.
Nu am crezut că o să mi se pară cine ştie ce, dar fiecare bucată de faianță e pictată manual şi multe sunt destul de vechi. Iar din câte am văzut în muzeu, fiecare bucată e pictată separat şi apoi puse împreună. 
Iar multe dintre picturi sunt foarte detaliate.

Pentru a mai vedea o parte din oraş, ne-am plimbat cu metroul cel mai vechi din Lisabona, care are un singur vagon, tramvaiul 28E. Am înțeles şi că e menționat pe site-urile turistice. A durat un pic să găsim o stație, dar apoi ne-am dus până la capăt. A fost interesant, mai ales ca merge pe niste străduțe destul de înguste şi am văzut tot felul de magazinase pe drum, cumva asemănător cu ce am mai văzut într-o anumită parte a Bucureștiului, dar străduțele sunt mult mai înguste. Mi-a plăcut! 
Plus că, asa vechi cum e şi tot merge mai lin decât tramvaiul 5 din București.

Următorul punct de pe listă era biserica Sao Roque, unde nu am stat foarte mult pentru că se pregătea o expoziție temporară. Dar biserica asta mi s-a părut mai interesantă decât altele, era cumva diferită față de ce am văzut până acum.


O altă atracție turistică este liftul Santa Justa. Are 45 de metri, iar de sus priveliștea e superbă! Singurul lucru neplăcut a fost că batea vântul destul de tare.

Azi e fost o zi mai linistită, şi ma bucur că am găsit si un mic suvenir, mi-ar fi părut rău să nu am măcar ceva simbolic de aici.

PS: cum mâine e ultima zi, iar avionul decolează după opt seara ora locală, ultima postare o voi scrie cel mai probabil de acasă, cu tot cu concluziile mele legate de toată experiența.

marți, 13 decembrie 2016

Lisabona - ziua 3

Trecând peste faptul că m-am trezit la trei dimineața cu o imensa durere de cap, ziua asta a fost chiar reuşită.
Azi, asa cum era planificat, am fost la Sintra, un oraş care a află la vreo 30 de kilometri de Lisabona. Acolo am mers cu trenul, unde am avut surpriza de a da de trei tipi care cântau la acordeon. Români. Exact asta lipsea din toată aventura. Mai că am vrut să cred că doar mi s-a părut că vorbesc româneste.
Trecând peste, ajunşi în Sintra am luat un prim autobuz care ne-a dus la Quinta da Regaleira, care este o vilă construită de un domn la începutul secolului douăzeci. Vila în sine nu mi s-a părut chiar impresionantă, mai interesant mi s-a părut exteriorul. Totul e construit ca un mare labirint, are foarte multe plante si grote.
Dar ce mi-a atras mie atenția a fost o fântână fără apă, care are 27 de metri adâncime şi în care se putea cobora. Poate că am citit eu prea mult Murakami, dar nu am putut să rezist. Am coborât si am urcat, în timp ce mama si fratele meu mă așteptau afară. Am avut o senzație stranie, dar se vede într-un fel de jos.
 
După ce ne-am mai învârtit un pic pe acolo, am plecat şi ne-am dus la Palatul Sintra, care e un pic mai jos de Quinta.
Palatul ăsta mi-a plăcut mai mult decât Quinta, iar aici am avut şi ghid audio. Nu am reținut tot ce s-a povestit, dar am rămas cu câteva detalii interesante, mai ales legate de faianta de pe pereți.
Iar asta e de departe ceea ce mi-a plăcut cel mai mult aici(e tavanul dintr-una dintre camere):

Am vrut să mergem şi la un muzeu al jucariilor, dar am aflat că nu mai e deschis de doi ani. Dar dacă tot eram acolo, eu şi fratele meu ne-am dus la News Muzeum, care ne-a plăcut amândurora.
Avea o prezentare interactivă legată de istoria presei, inclusiv un top al libertății presei în jurul lumii. România e pe locul 85, Norvegia pe primul si Coreea de Nord pe ultimul.
Printre camere de filmat vechi, echipamente de radio si televizoare, aveau şi jocuri. Era unul în care răspundeai la întrebări de etică şi unul la care trebuia să alegi răspunsul corect la anumite întrebări. La cel din urmă eu le-am greșit pe toate. Aveau la final si un loc în care îți puneau casti si ochelari, si aveai parte de experienta unei realități virtuale. Asta e de departe partea mea favorită din tot turul. Fain a fost că la un moment dat te aflai sus deasupra pământului si desi eu nu sufăr de frică de înălțime, tot mi s-au înmuiat un pic genunchii, dar a fost super!

Iar ultimul loc în care am ajuns a fost Palatul Pena. Aici a fost chiar amuzant. Pentru a ajunge acolo am luat doua autobuze, dintre care primul urca pe niste serpentine adevărate si strâmte, şi am mai stat si cu spatele. Ăsta ducea până la casa de bilete, de unde noi am luat apoi altul care ne-a lăsat la intrarea în palat, pentru că drumul era cam abrupt de urcat cu pasul, iar pe noi ne dureau deja picioarele. Că drumul era cum era, adică cu multe curbe si piatră cubică, poate că nu se fi fost asa mare chestie, dar autobuzul ăla scârțâia într-un mare fel. Dar am ajuns şi la Pena.
Palatul ăsta mie mi-a plăcut foarte mult! Seamănă cu un castel de basm, a într-un vârf de deal şi de acolo peisajul e superb!
Mi-a plăcut mai mult decât palatul Sintra, atât la exterior cât şi la interior.
Am făcut mai multe poze aici, aş fi făcut mai multe, dar la un moment dat eram prea ocupată să admir mobila si camerele. Totusi cred că cel mai mult mi-a plăcut camera asta:
Până să trecem noi prin tot palatul, a fost acoperit de un nor, iar când am ajuns la final, adică pe terasă, priveliștea era asta:

Ne-am întors la gara cu autobuzele mai sus menționate, am avut parte de aceleași senzații şi ne-am amuzat, că doar nu era să plângem. Oricum, totul s-a terminat cu bine si cum trenul făcea 40 de minute până la Lisabona, am avut suficient timp să ne odihnim picioarele.

luni, 12 decembrie 2016

Lisabona - ziua 2

În ciuda tuturor preconizărilor noastre, azi dimineață nu ne-au durut picioarele mai deloc, aşa că am pornit optimiști la drum. Cum am ajuns înapoi la hotel e altă poveste, dar ajung şi acolo.

Primul loc vizitat se numea Story Center Lisboa, unde se prezentau câteva lucruri mai importante din istoria orașului printr-o prezentare interactivă. Am primit un ghid audio care se derula automat în funcție de locul din traseu în care ne aflam, care avea şi el diverse decorațiuni sau mici video-uri. Ce mi-a plăcut cel mai mult la acest tur a fost înregistrarea audio, pentru că prezentarea nu era făcută pe un ton monoton, ci într-i asemenea mod care pe mine mă făcea sa vreau sa ascult în continuare, era chiar distractiv pe alocuri. Iar la un moment dat am avut parte si de o mică recreere a unui cutremur care a distrus mare parte din oraş. A fost chiar interesant, şi m-am bucurat că nu a insistat prea mult pe asta, ci s-au prezentat apoi măsurile luate pentru a reconstrui orasul. Nu pot reface prezentarea povestii, dar mi s-a părut un mod foarte drăguț pentru a mai afla cate ceva despre oraş şi istoria lui.

Cum mai toate muzeele sunt închise lunea, am ajuns la doua biserici, alte două fiind si ele închise.
Nu mai ştie exact cum se numea, dar mie cele doua orgi mi-au atras imediat atenția. Dacăîmi place ceva la biserici, sunt orgile.
Poza de mai sus este a unei biserici pe care nu am putut să o vizităm, dar exteriorul mi s-a părut destul de frumos si nu m-am putut abține să nu îi fac o poză.

În timp ce mergeam cu Google pentru a ajunge la autobuz, am văzut cartierul Alfama. Țin să menționez asta pentru că e un cartier cu străduțe foarte înguste, pe unde trece tramvaiul, si cu haine atarnând pe balcoane, a fost foarte pitoresc. Aş fi facut o poză, dar eram prea ocupată cu hartă, mama se înndoia la un moment dat ca mai ajungem la autobuz. Dar am ajuns.
Asa am ajuns la mallul Vasco da Gama, iar partea aceea de oraş arată atât de diferit fată de zona Alfama, încât pare a fi un cu totul alt oraş, mult mai modern.
Şu cât eram acolo, într-un magazin am văzut asta:
Dacă ştiam limba, a mea era cartea asta! O vreau de când am văzut pe internet că e apărut prima dată. Cred că ăsta e ultimul volum din seria care a început  cu Numele vântului şi  chiar vreau să ştiu ce se va întâmpla în continuare în serie!
M-am uitat lung la carte câteva momente, dar a trebuit să trec peste.

Am traversat cu gondola apoi până la Oceanograf, si am avut parte de priveliștea de mai sus. Nu aş putea spune că mi-a plăcut foarte mult priveliștea - îmi dă o stare ciudată să nu pot vedea malul - dar apa arăta superb.
Iar despre oceanograf nu voi spune prea multe, las mai  bine pozele să vorbească de la sine, dar mi-a plăcut foarte mult, chit că la final mă dureau şi picioarele şi ochii. Vidrele au fost totuşi de departe cele mai simpatice!
L-am găsit şi pe Nemo :)
 

PS: am şi doua filmulețe, dar nu reușesc să le încarc de pe telefon. O să încerc să le pun de acasă sau poate le pun direct pe facebook. 

duminică, 11 decembrie 2016

Lisabona - ziua 1

Mi-am propus să scriu la finalul fiecărei zile perrecută la Lisabona o postare în care să povestesc ce am văzut şi câteva păreri. Acum, am plecat fără laptop, pentru că nu am vrut dă îi duc grija, deci scriu de pe telefon, ceea ce nu am mai făcut până acum, dar sper să mă descurc cât de cât. 
Începând cu începutul, după ce am trecut de controalele de la aeroport şi ne-am așezat la poartă pentru a aştepta îmbarcarea, eu am avut un mic atac de panică. Pentru că mie oricum îmi e frică de avion, eram trează şi de la opt dimineața, avionul pleca la cinci şi un sfert... a fost fun. Dar m-am mai liniștit cu ajutorul mamei, până la urmă după decolare chiar a fost ok. Am mai avut eu un moment ciudat la metrou, dar era târziu şi mama mi-a spus că se aștepta la mai rău de la mine, asa a fost ok. Minunat e că hotelul e exact vis-a-vis de metrou, care ajunge la aeroport. Bine, practic aeroportul e în oraş, la aterizare s-a văzut foarte frumos. 
Recunosc că nu îmi plac lucrurile pe care nu le cunosc şi sunt atasată de ceea ce îmi e familiar, cred că şi de aceea am avut reacția pe care am avut-o.

Dar să trec la prima zi petrecută la Lisabona. Ziua nu a început chiar bine, pentru ca am așteptat patruzeci de minute un autobuz care nu e venit. Din fericire, cu autorul lui Google maps de pe telefon am reuşit să ajungem la prima noastră destinație, anume Palacio de Ajuda. 
Dacă până acum Pelesul era castelul meu preferat din toate cele pe care le-am văzut, tocmai a căzut pe locul  doilea. Nu o să pun aici toate pozele pe care le-am făcut, că s-ar umple postarea numai cu ele, dar mi s-a părut superb! Nu am suficiente cuvinte să descriu!

Următoarea oprire a fost la Mănăstirea Jeronimos, care mie una mi s-a părut mai impresionantă în exterior.
Bine, nici nu pot spune că îmi place să vizitez biserici si mănăstiri, dar asta e partea a doua. Totuşi, trebuie să recunosc că e impresionantă.

Apoi a urmat muzeul marinei, care se afla într-o aripă a mănăstirii, şi care nu mă aşteptam să îmi placă atât de mult. Dar ceva din muzeul ăsta l-a făcut pe copilul din mine foarte fericit. Separat de faptul că aveau machete de ambarcatiuni foarte detaliat făcute, cu descrierile de rigoare, aveau inclusiv astfel de ambarcatiuni originale.
Mi s-a părut impresionant!

După o scurtă pauză, pentru a ne odihni picioarele, am ajuns si la muzeul calestilor, care nu aş putea spune că e fost chiar asa spectaculos, dar a fost totuși interesant de văzut pe viu calesti care semănau cu cele din basme.
Iar ultimul loc de pe listă a fost un muzeu al tehnologiei, care niciunuia din noi nu i s-a părut cine ştie ce, de acolo nu am poze.

Ne-am întors la hotel cu o imensă durere de picioare, dar cu concluzia că prima zi a fost chiar reusită si surprinși că am reuşit să bifăm tot ce aveam în plan. Călătoria cu autobuzul înapoi la hotel nu e fost chiar cea mai plăcută experiență, dar din fericire google maps nu ne-a dezamăgit nici de data asta. 

Acum pot doar să sper că mă vor ține picioarele în continuare şi sunt curioasă să văd mai mult din Lisabona. Urmează ziua a doua, şi chiar sper să mă țin de postarile astea, pentru că  sunt gândurile mele proaspete si cred că va fi interesant de privit în retrospectivă toate experiența la un moment dat.

De asemenea, scuze pentru orice fel de greșeli, voi încerca să mai corectez imediat ce voi avea din nou acces la laptop.

joi, 8 decembrie 2016

Calea șobolanului

Am tot povestit pe aici despre atelierele de creat povești fantastice organizate de editua Crux Publishing. Am ratat vreo două, dar am fost prezentă la primul, din care a apărut un început de poveste mai bizară, să zic așa. Iar eu neavând ce face la momentul respectiv, m-am gândit să încerc să o scriu, cu început și final. Asta se întâmpla prin august anul trecut, și tot de atunci zace printr-un folder pe laptop. Și... nu știu, de la un timp tot mă gândesc că aș vrea să o pun undeva, și cum și așa am o chestie cu a strânge totul într-un singur loc, m-am gândit să o pun aici. N-am pretenții de scriitoare, dar mai cochetez din când în când cu asta.
-------------------------------------------------------------------
Într-o vară oarecare, într-un orășel din centrul meleagului, ceva extraordinar avea să înceapă. Nimeni nu ar fi bănuit că tocmai acolo se vor petrece lucurile și nici nu și-ar fi putut închipui cine vor fi protagoniștii. Dar avea să se povestească ani la rândul despre ei și faptele lor.
În vara cu pricina, în respectivul orășel, un cetățean posomorât bântuia străzile din centru. Era posomorât deoarece abia ce se mutase în noul lui apartament, pentru care se chinuise ani de-a rândul să strângă bani, dar avusese ghinionul ca acesta să fie bântuit. Iar fantoma nu era deloc prietenoasă, așa cum ar fi fost ideal. Sigur, nu se povestise niciodată despre o fantomă prietenoasă în acel orășel, dar Eladie Urziceanu sperase oricum. Nu îi plăcea să pună lucrurile negative în față, dar trebuia să admită că nu putea locui în acel apartament cât timp fantoma era încă acolo. Încercase și descoperise cât de repede îi putea face năluca de petrecanie. Nici măcar nu era necesar să o întărâte. Așa erau fantomele, din păcate pentru el. Așa că se plimba posomorât pe străzi, fără vreo țintă anume.
Apoi însă un magazin i-a atras atenția. Nici el nu ar fi știut să spună de ce tocmai acel magazin i-a inspirat curiozitatea, dar se decisese de câțiva ani să își asculte intuiția, atunci când îl lovea, pentru că nu îl lăsase niciodată la greu. Cine știe, poate că l-ar fi ajutat să găsească o soluție pentru a scăpa de fantomă. Era vorba despre o parfumerie. El care nu se dăduse niciodată în vânt după parfum se trezise pironit în fața unei parfumerii. Ciudat.
Cum stătea el așa pe gânduri, fuse luat prin surprindere de către o voce.

marți, 6 decembrie 2016

"Războiul pulberii negre(Temeraire #3)" de Naomi Novik

Volumul ăsta mi-a plăcut mai puțin decât primele două, mai ales spre final, dar voi continua seria, sunt încă curioasă să văd ce vor mai face Laurence și Temeraire.
În acest volum, Laurence primește un ordin de a aduce din Turcia trei ouă de dragon cât mai repede în Anglia. Misiunea se dovedește a fi mai dificilă decât ar fi părut, nu doar din cauza drumului lung pe care trebuie să îl parcurgă, ci și din cauza tuturor lucrurilor care li se întâmplă pe drum, războiul cu Bonaparte fiind încă în toi.
Nu mi-a displăcut volumul ăsta, dar cred totuși că celelalte două au fost mai bune, mai ales că spre final a devenit ușor plictisitoare. Bine, recunosc că eu sar peste lupte, iar ultima parte doar din asta constă,
Cel mai mult mi-a plăcut cum a început cartea și apoi călătoria în care au pornit Laurence, împreună cu camarazii lui, și cu Tharkay, cel care le-a și adus scrisoarea cu ordine și care are rol de călăuză. Iar pe drum întâlnirea cu dragoni sălbatici și interacțiunea lui Temeraire cu ei mi s-a părut distractiv de urmărit.
Mi-a plăcut și să urmăresc ceea ce s-a întâmplat după ce au ajuns la Instambul, dar nu voi intra în detalii. Totuși, vreau să menționez că partea aceea, cu toate cele petrecute, mi s-a părut poate cea mai interesantă parte din toată cartea, mai ales datorită discuțiilor dintre Laurence și Temeraire.
Cum am zis, ultima partea, în care e vorba efectiv despre război și consecințele acestuia nu mi-a plăcut foarte mult, mai ales că mi s-a părut și prea lungă. Totuși, a fost interesant ceea ce s-a întâmplat cu un nou dragon, m-a amuzat atitudinea ei și cât de hotărâtă putea fi să se implice în luptă. Și m-a luat prin surprindere, în mod plăcut, o surpriză de care am avut parte aproape de final și care schimbă un pic lucrurile pentru Laurence și aliații lui.
Nu știu ce altceva aș mai putea adăuga. Cred că i-a lipsit ceva cărții și parcă s-a simțit mai mult ca o punte de trecere între volumul doi și patru al seriei, i-a lipsit ceva ce celelalte două volume au avut, dar nu aș putea pune punctul pe "i". Dar am citit pe Goodreads că următorul volum e mai bun decât ăsta și chiar sper să fie așa, pentru că îmi plac prea mult personajele și mi-ar părea rău dacă ar ajunge să îmi displacă viitoarele volume.
Momentan, încă recomand seria, dar volumul ăsta nu este favoritul meu.

luni, 5 decembrie 2016

Fantastic beasts and where to find them

Tot încerc de câteva zile să mă așez în fața tastaturii și să scriu despre filmul ăsta, deci ăsta e un moment la fel de bun ca oricare altul.
Acțiunea filmului se petrece cu ceva zeci de ani înaintea evenimentelor din seria Harry Potter, și îl urmărește pe Newt Sacamander, un vrăjitor venit în New York în căutarea unei creaturi magice. El are o valiză care găzduiește mai multe tipuri de creaturi magice, și vrea să scrie o lucrare despre ele, pentru ca ceilalți vrăjitori să își dea seama că ele nu sunt periculoase și nu trebuie exterminate. După o scurtă întâlnire cu o persoană non-magică, și în urma unei încurcături de valize, multe dintre creaturile adunate de Scamander scapă din valiză, iar acum el trebuie să le găsească înainte ca aceastea să cauzeze vreo stricăciune gravă.
O să zic de pe acum că mă așteptam la mai mult de la filmul ăsta, problema mea principală fiind aceea că nu prea se întâmplă cine știe ce pe parcursul lui. Seria Harry Potter are un loc special în inima mea, dar nostalgia nu e suficientă pentru a mă face să îmi placă filmul ăsta mai mult. Nu cred că a încercat să se folosească de asta, ceea ce e un lucru bun, dar la final tot ce pot spune despre filmul ăsta e că a fost ok.
Newt Scamander și Kowalski au fost destul de simpatici, și au fost distractiv de urmărit, împreună cu cele două surori, le-am uitat numele, ups. Dar niciunul nu pot spune că m-a impresionat foarte tare.
Ce voi spune totuși e că sunt un pic geloasă pe imaginația pe care o are J.K. Rowling. Lumea creată de ea aici e chiar fascinantă, și aici mă refer mai ales la ceea ce se afla în interiorul valizei lui Newt, partea aia cred că e favorita mea din tot filmul.
Și, da, am fost un pic tristă la final pentru ceea ce au pățit două personaje, mai ales unul dintre ele, nu voi zice care, dar m-am bucurat și pentru Kowalski totuși, a fost amuzantă scena aceea de la final.
Am rămas totuși cu impresia că a fost un pic de tot prea lung. Cum am spus, problema mea principală e că filmul nu mi s-a părut a avea o acțiune propriu-zis. A fost interesant ce s-a întâmplat, dar parcă i-a lipsit totuși ceva.
Per total, nu regret că l-am văzut, dar nu m-a impresionat. Sunt totuși destul de sigură că voi vedea și următoarele filme, am înțeles că vor fi vreo cinci în total, sper că îmi amintesc corect. 

duminică, 4 decembrie 2016

White Collar

Ăsta e un serial care nu m-am așteptat să îmi placă atât de mult, dar pe care am sfârșit prin a-l iubi pur și simplu. Și sunt încă un pic tristă că s-a terminat, chit că mi-a luat ceva pentru a vedea toate cele șase sezoane.
Peter Burke este agent al diviziei white collar a FBI, singurul agent care a reușit să îl prindă pe Neal Caffrey, un hoț de artă celebru și falsificator. Cu câteva luni rămase pe sentința lui de patru ani, Neal evadează din închisoare, iar în urma ajutorului pe care se dovedește că e capabil să îl ofere FBI-ului, el devine un CI - criminal investigator. Astfel, el își poate servi sentința în custodia FBI-ului, avându-l pe Peter Burke drept supraveghetor și partener.
În primul rând, faptul că Neal este de fapt hoț m-a făcut să vreau să văd serialul. Nu știu de ce, dar îmi place orice are în centrul acțiunii un hoț. Iar Neal e chiar bun, mai ales când vine vorba de artă și de falsuri. E de asemenea și foarte încrezător în propriile forțe și tot ține să facă tot ce vrea, chit că teoretic e încă în arest. Mi-a plăcut foarte mult de el ca personaj, și mi-a plăcut foarte mult și relația dintre el și Peter și modul în care a evoluat ea pe parcursul serialului. Ei doi sunt de fapt motivul pentru care voiam să văd cât mai repede următorul episod, pentru că la un moment dat cazurile FBI-ului tind să nu mai fie chiar atât de interesante.
Un alt personaj care mi-a plăcut foarte mult a fost Mozzie. El este unul dintre puținii prieteni ai lui Neal, și e cel care e mai mereu prin preajmă. E un personaj mai bizar, are foarte multe idei ciudate, majoritatea legate de teorii ale conspirației, dar știe de asemenea foarte multe lucruri și are multe contacte. E de departe personajul meu preferat din tot serialul!
Bine, e adevărat și că la un moment dat Neal și Mozzie păreau să se priceapă la absolut orice, și puteau face absolut orice își puneau în minte. Ăsta e singurul punct în minus pentru mine la serialul ăsta, și mai am eu un mic regret pentru faptul că Sara nu a fost mai mult prin preajmă, dar ăsta e cu totul alt subiect.
Mi-a plăcut și modul în care a evoluat serialul și mai ales că nu era neapărat vorba despre cazurile FBI-ului, ci despre personaje, relațiile dintre ele și modul în care ele evoluau. Chiar la un moment dat mi s-a părut că se punea mai mult accent pe ele, ceea ce mi-a plăcut foarte mult.
Ultimul sezon cred că e cel care mi-a plăcut cel mai mult. Deși serialul nu mai are atât de mult umor în punctul ăla, iar relația dintre Neal și Peter devine mai tensionată, nu pot spune că m-a deranjat. Nu putea rămâne totul la fel timp de șase sezoane, ar fi devenit plictisitor. Singurul lucru care nu mi-a plăcut la ultimul sezon a fost că a fost prea scurt, nu a avut decât șase episoade. Nu m-aș fi supărat să fie mai multe. Iar finalul m-a luat prin surprindere din mai multe puncte de vedere, dar nu voi intra în ele, nu vreau să dau spoilere.
Eu recomand serialul ăsta, nu cred că voi avea vreodată suficiente cuvinte pentru a descrie cât de mult l-am iubit în timp ce îl vizionam!

vineri, 2 decembrie 2016

6 ani de blog

Anul ăsta mi-am amintit din timp de faptul că în decembrie se împlinesc 6 ani de când am început să scriu prima dată pe blogul ăsta. Și cam de o lună de zile mă tot gândesc ce aș putea scrie în această postare, pentru că îmi tot propun să "sărbătoresc" cumva anual chestia asta. Și... nu am nici cea mai vagă idee ce aș putea spune, dar voi încerca totuși să încropesc ceva, pentru că nu pot lăsa ziua să treacă pur și simplu. 

Știu că postez din ce în ce mai rar, și asta nu-mi place. E adevărat și că sunt mai ocupată decât eram acum un an sau doi, dar tot cred că aș putea găsi timp dacă aș încerca foarte tare. Nu pot spune nici că blogul a ajuns să fie abandonat, nu cred că e cazul, dar mi-ar fi plăcut să fi postat mai des uneori. Totuși, sunt fericită că încă sunt aici.

Nu aș ști să zic cât timp de acum încolo mă văd încă ținându-mă de blog, de fapt nu prea vreau să mă gândesc la asta. Voi vedea eu pe parcurs. Tot aduc vorba pentru că sunt destul de sigură că la un moment dat nu voi mai vrea să fac asta, am așa un sentiment că nu voi putea menține blogul ăsta viu la infinit. Optimista din mine... Dar atât timp când activitatea asta mă va face fericită, voi fi încă aici, mai ales că după atâta timp mi s-ar părea și păcat să renunț.

Aș fi crezut că voi fi mai fericită scriind asta, dar mi se pare doar un pic bizar, mai ales că "blogger" nu e unul din cuvintele pe care le-aș folosi pentru a mă descrie. Dar vreau să mai stau pe aici o vreme, că mi se pare o comunitate de treabă asta a bloggerilor de carte, cel puțin asta cred din tot ce am văzut până acum.

Mulțumesc tuturor celor care încă mai urmăresc ce scriu eu pe aici, nu știu dacă aș mai fi pe aici fără voi. Thank you! Știu că nu a ieșit o postare prea veselă, dar chiar pot spune că sunt fericită că sunt încă aici, și sper să vă placă în continuare ceea ce postez. Anul ăsta s-au întâmplat destul de multe, și acum că am ajuns la final, m-a ajuns din urmă oboseala, poate că și de aceea nu mi-a ieșit postarea pe atât de veselă pe cât mi-aș fi dorit. Majoritatea au fost lucruri bune, dar nu am prea avut pauze.

joi, 1 decembrie 2016

November wrap-up

După luna octombrie, în care nu am terminat nicio carte, luna noiembrie a fost destul de productivă din punctul ăsta de vedere. 
  1. Metamorfoze. Asta e o antologie cu povestiri despre vârcolaci, atât a unor autori străini cât și doi autori români. Nu sunt fan vârcolaci, dar per total cartea asta chiar mi-a plăcut. Au fost câteva povestiri care nu m-au impresionat deloc, dar majoritatea chiar m-au surprins în mod plăcut, și mi-au distrus preconcepțiile despre povestirile cu vârcolaci. 4/5
  2. Umanii de Matt Haig. Asta este o carte despre un extraterestru venit pe Pământ cu o misiune foarte specifică, care ajunge să cunoască omenirea și chiar să tragă niște concluzii interesante despre ei. Are mult umor, și la un moment dat te ia prin suprindere cu unele mesaje pe care le transmite, mai ales într-un anumit capitol, care este și favoritul meu din toată cartea. 4/5
  3. Ready player one de Ernest Cline. Și cartea asta mi-a plăcut, mai ales că îmi place să urmăresc alte persoane jucându-se RPG-uri și alte lucrurui asemănătoare, iar vânătoarea pentru marele premiu de la final chiar a fost interesant de urmărit. Au fost și câteva lucruri care mi s-au părut un pic exagerate, dar per total a fost o carte distractivă și ușor de citit. 3/5
  4. Filiera grecească de Bogdan Hrib. Tot zic de ceva timp că voi citi ceva de acest autor și am ajuns în sfârșit la una. Nu a fost chiar ce mă așteptam, dar a fost interesantă, mi-a plăcut mai ales modul în care a fost construit misterul și cum aflam totul o dată cu personajele. Sunt curioasă să continui cu seria lui Stelian Munteanu, nu știu când, dar la un moment dat voi ajunge probabil și la volumul doi. 3/5
Asta e tot ce am terminat în noiembrie. Speram să pot include și al treilea volum din seria Temeraire aici, dar nu am mai apucat să o termin pentru că am decis să merg să văd Fantastic beasts and where to find them. Sper să ajung să scriu și o recenzie curând, am câteva lucruri de spus despre acest film. Și sper să ajung să scriu o recenzie și despre White Collar, un serial care mi-a plăcut foarte mult, nu știu de ce încă nu am reușit să scriu despre el.

sâmbătă, 26 noiembrie 2016

"Filiera grecească" de Bogdan Hrib

Nu a fost chiar ce m-am așteptat, au fost lucruri care mi-au plăcut la cartea asta și lucruri care nu mi-au plăcut. Oricum, povestea Moartea unui om de cultură mi-a plăcut mai mult, motiv pentru care tot aș mai citi și altceva scris de autor, povestea mai sus menționată fiind scrisă mai recent, cel puțin așa cred.
Concediul lui Stelian Munteanu din Grecia este întrerupt brusc din cauza unei crime, mai exact o tânără ucisă prin otrăvire. Suspecții principali sunt români, unul din ei cu relații puternice, iar așa ajunge Stelian Munteanu implicat în anchetă, fiind cel mai apropiat reprezentant român de scena crimei. El nu este de altfel polițist, ci jurnalist și purtător de cuvânt al poliției române. Ajunge într-o adevărată aventură, mai ales după ce cazul devine de interes internațional.
Aveam așteptări mai mari de la cartea asta. Problema mea principală au fost perosonajele. Bine, nu am citit lista de la începutul cărții, din obișnuință, și poate că ar fi fost util, dar la final tot nu cred că știu suficiente despre personaje, și mă refer aici la cele principale, mai ales la Stelian Munteanu. Aș fi vrut să știu mai multe, dar poate că în volumele viitoare voi afla mai multe despre el. Cel care mi-a atras mie atenția cel mai mult în timp ce citeam a fost Pușkin, și el nu apare chiar așa de mult prin poveste. Restul personajelor mi s-au părut destul de stereotipice, nu prea m-au convins că sunt vii.
Trecând la lucrurile pozitive, că doar i-am dat trei stele pe Goodreads, mi-a plăcut cum a fost construit misterul și cum noi aflam informații în același timp cu personajele. Aduce un pic cu Agatha Christie și Rodica Ojog-Brașoveanu, ale căror romane îmi plac.
Mi-a plăcut și să urmăresc cazul în sine, care a pornit de la o crimă și apoi ușor-ușor a ajuns la un deznodământ surprinzător. Ăsta fiind și unul din motivele pentru care Pușkin mi-a rămas în minte la final.
Nu știu ce aș mai putea adăuga, mai ales că povestea e scurtă, are 158 de pagini, deci n-aș vrea să intru în spoilere. A fost o carte ușor de citit și sunt totuși curioasă să citesc și următorul volum din serie, mai ales că ultimul a fost lansat la Gaudeamus anul ăsta.