miercuri, 21 iunie 2017

"Epoca inocenței(Terra XXI #1)" de Adrian Mihălțianu

Nici nu știu de unde să încep cu cartea asta, atât de multe lucruri diferite se petrec în ea până la final. Dar pot spune că e una din acele rare cărți despre care nu mă pot decide dacă mi-a plăcut sau nu.
Acțiunea se desfășoară în trei perioade diferite, anume în anii 2021, 2033 și 2046. Totul începe atunci când un cercetător chinez descoperă în spațiu o navă extraterestră de dimensiunea a jumătatea de lună, care se îndreaptă spre Terra. Acest cercetător este redus repede la tăcere de către americani, iar detectivul particular care îl urmărea are și el aceeași soartă la câteva minute după aceea. Iar tot ce se întâmplă mai departe se învârte în jurul respectivului obiect din spațiu și a modului în care omenirea ar reacționa la această veste.
Cam atât pot spune despre plot-ul cărții, dar cum am zis mai sus, se întâmplă foarte mult lucruri în cartea asta, unele aparent fără nicio legătură unele cu altele, până spre final când toate firele narative se întâlnesc, într-un fel.
Nu îmi pot da seama dacă mi-a plăcut sau nu cartea pentru că deși au fost destule lucruri care m-au deranjat pe parcurs, au fost și multe alte lucruri care mi-au plăcut. Și cumva în mintea mea balanța e cam în echilibru.
Să încep cu ce mi-a plăcut. Începutul captează imediat atenția tocmai pentru că începe cu o crimă și cu ditai misterul care pe mine cel puțin m-a ținut curioasă pe tot parcursul poveștii. Apoi intră în scenă un miliardar, care nu primește un nume deloc pe parcurs, și prietenul lui, Bill, alt miliardar. Ambii sunt parte dintr-o Societate care își dorește să salveze atât planeta cât și omenirea, și să o pregătească pentru momentul când obiectul din spațiu va ajunge la Terra, cam într-o sută de ani. Cei doi în esență mi-au plăcut, chit că am probleme cu ei ca personaje, dar ajung și la asta.
Un alt lucru care mi-a plăcut a fost modul în care autorul a făcut ca tot ceea ce s-a întâmplat pe parcurs să aibă sens la final, în sensul că nu e nimic în cartea asta care nu e important pentru poveste, chiar dacă pe parcurs unele lucruri par că nu au ce căuta acolo unde sunt. Dar totul se leagă la final.
Iar partea mea preferată a fost cea în care s-a ajuns la călătoria spre Marte, cursa care are loc acolo, și tot ceea ce se petrece după aceea, în partea asta a cărții, minus povestea de dragoste care mie mi s-a părut forțată. Sunt aici câteva momente care mie mi-au plăcut foarte mult, mai ales că se aduc în discuție subiecte care mie îmi atrag imediat atenția, anume umanitatea și cooperarea, și unde ar trebui trasă linia între politică și umanitate. Sper că are sens ce am spus. Oricum, pentru mine, partea asta din carte e a-ntâia!
Iar cartea având un ritm foarte alert, pe mine m-a făcut în permanență să fiu curioasă să văd ce se va întâmpla mai departe și am citit-o mai repede decât m-aș fi așteptat. Și, până nu uit, trebuie să spun că autorul acordă atenție detaliilor, și modului în care își închipuie el că ar putea arăta tehnologia în viitor mie chiar mi se pare plauzibilă. Ăsta un alt lucru care mi-a plăcut la cartea asta, modul în care autorul și-a imaginat că ar arăta tehnologia din viitor.
Să trec acum la lucrurile care nu mi-au plăcut. În primul rând, cred că această carte ar fi trebuit să fie mai lungă, ca să dea timp anumitor fire narative să se dezvolte mai mult. Acțiunea pe parcurs tinde să fie foarte fragmentată, se sare peste evenimente care apoi sunt prezentate exact așa cum s-au întâmplat în timpul unor discuții, care tind să fie plictisitoare la un moment dat. Iar ăsta e un lucru care se întâmplă mai tot timpul, practic ce face autorul e exact opusul regulii pe care toată lumea pare să pună accent, anume "show, don't tell".
Asta se întâmplă și pentru personaje. Apar destul de multe pe parcurs, despre care ni se dau foarte multe informații ca cititori, dar cam atât. Și, așa cum am zis mai sus, se sare peste perioade de timp, iar apoi se spune ce au mai făcut personajele între timp. Aproape niciunul dintre personaje nu este creionat suficient, poate cu excepția lui Tom Rast la început și a lui Edwards spre final. Restul sunt personaje de carton. Acum, deși pentru mine personajele reprezintă cel mai important element atunci când citesc, în cartea de față nu știu cât de mare este minusul având în vedere că povestea se va desfășura cel mai probabil pe o perioadă de cam o sută de ani.
E interesant modul în care cititorul află despre diversele comploturi care apar pe parcurs și cum sunt anumite personaje legate de altele, și sunt multe momente surprinzătoate în poveste, dar pentru că toate astea sunt foarte fragmentate... devine un pic obositor la un moment dat.
Romanul este foarte ambițios, admit asta și mă bucur că am citit cartea măcar pentru faptul că am mai găsit un autor român care sunt convinsă că va scrie cărți tot mai bune. Luând în considerare tot ce am zis mai sus, aștept totuși volumul doi, pentru că vreau să văd ce va mai urma, având în vedere modul în care s-a terminat acest prim volum al seriei.

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Epoca inocenței, le găsiți pe blogurile: Catharsis WritingCu mintea la... SFIulia AlbotaAssassin CGJurnalul unei cititoare.

vineri, 16 iunie 2017

"Fără zei, fără stăpâni" de Emil Duhnea

Mi-a luat mai mult timp să citesc această nuvelă decât mai așteptat, din lipsă de timp. Dar am terminat-o, și voi vorbi despre ea, pentru că am câteva gânduri, chit că e nuvelă și e scurtă. Nu voi da spoilere. Am fost curioasă să citesc nuvela asta mai ales că am citit antologia Eroi fără voie și voiam să văd ce vor scrie cei care au participat la a doua seria a atelierului respectiv.
Povestea are loc într-o lume în care „oamenii noi” au apărut de nicăieri și i-au înrobit pe locuitorii acestor pământuri, care sunt denumiți oamenii roșii. În prezent, Reim, locuitor al Domanei, are misiunea de a aduce căderea Orașului Rubiniu, al oamenilor noi, și elibararea roșiilor de sub robia lor.
Nu e el singurul personaj pe care îl urmărim, dar este cel cu care începe povestea. Mai întâlnim și alte personaje principale, de la care aflăm mai mult sau mai puțin cum a început ideea acestei revolte și cine o conduce. Mai aflăm și câte ceva despre lumea aceasta și cum au ajuns oamenii roșii în situația în care sunt.
Povestea în sine nu e rea deloc. Nu știu în ce gen a fost catalogată de către editură, dar eu tind să cred că e fantasy, și un pic de istorie reimaginată. Cred că am și citit undeva că autorul s-a inspirat din istorie, sper să nu mă înșel. Mi-ar fi plăcut să fie mai lungă, dar în general eu toate poveștile scurte și nuvelel vreau să fie mai lungi, mie ca regulă îmi place să citesc romane.
A fost interesant modul în care autorul a structurat povestea. Practic, totul începe în prezent, cu Reim care se îndreaptă spre Orașul Rubiniu, apoi sunt capitole care urmăresc alte personaje, dar a căror evenimente se petrec înainte de aventura lui Reim, iar la un moment dat toate personajele se întâlnesc în prezent. M-am tot gândit dacă mi-a plăcut structura asta sau nu, și am ajuns la concluzia că povestea ar fi avut un ritm mult mai lent și probabil ar fi devenit plictisitor. Așa cum au stat lucrurile, capitolele din trecut explicau cum a ajuns situația așa cum era, iar capitolele lui Reim spuneau ce ar putea urma. Sper că face sens. Mi-a plăcut cum a fost intercalat prezentul cu trecutul, cred că povestea a fost mai interesantă așa. Nu are un ritm alert, dar eu una nu m-am plictisit pe parcurs.
Ca personaje... au fost ok, nu m-am ataȘat de vreunul, dar nici nu cred că trebuia. Mie una mi s-au părut credibile Și cu multe defecte(asta nu e o plângere), și mi s-a părut chiar interesant de urmărit cum fiecare avea propriul mod de a judeca lucrurile. Reim chiar ia anumite decizii la care eu una nu m-am așteptat, dar am fost plăcut susprinsă de personaj. Despre Cobb, Lyndon și Hototo nu voi vorbi pentru că ei apar mai târziu și nu aș vrea să dezvălui prea multe despre poveste.
Acum, motivul pentru care i-am dat doar trei stele pe Goodreads este finalul. Povestea construiește destul de mult spre un final care eu m-am așteptat să fie foarte surprinzător și care să mă țină cu sufletul la gură, dar... finalul nu mi s-a părut cine știe ce. Nu aș  putea explica foarte bine de ce, dar mi s-a părut dezamăgitor modul în care s-au terminat lucrurile. Și are un final nu foarte închis, adică nu se spune tot și eu am rămas cu câteva întrebări la care mi-ar fi plăcu să aflu răspunsul.
Bine, mă tot gândesc dacă să îi cresc ratingul cu o stea, dar nu știu, eu și dau stelele în funție de sentimentul pe care îl am la finalul cărții, deci cred că o să îl las așa. Ca și volum de debut, povestea mi s-a părut chiar bine construită și eu una îl voi urmări pe autor în continuare.

joi, 15 iunie 2017

Wonder Woman

Recunosc că nu am știut la ce să mă aștept de la filmul ăsta. Ultimele filme DC pe care le-am văzut nu au fost cele mai reușite chestii, am scris despre ele la momentele respective. Dar m-am gândit că dacă un film are vreo șansă să fie câte de cât ok, Wonder Woman este acela, pentru că, spre deosebire de celelalte din DCEU, ăsta se concentrează pe introducerea unui singur personaj principalȘ Diana. Și trebuie să spun că am rămas foarte plăcut surprinsă de acest film.
Asta este povestea Dianei, singurul copil din lumea amazoanelor, despre cum evoluează ea și despre aventurile prin care trece după ce îl întâlnește pe Steve Trevor. Bine, aventuri poate nu e cuvântul potrivit, că doar e în perioada războiului, dar nu am găsit alt cuvânt. Practic, ea e convinsă că Ares e de vină pentru război și e hotărâtă să îl găsească și să îl ucidă. Dar până acolo durează ceva.
Ăsta e unul din lucrurile despre care vreau să vorbesc, anume că filmul, ca și acțiune, se mișcă destul de încet, dar cu toate astea eu chiar nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Sigur, are și acțiune și lupte, că doar e război, dar cred că majoritatea timpului filmul se concentrează pe Diana, cât și pe celelalte personaje, astfel că mie toate mi s-au părut credibile și bine construite. Până și de personajele secundare și episodice mi-a plăcut.
Mi-a plăcut mult și modul în care a evoluat relația dintre Steve Trevor și Diana. Cred că am o slăbiciune pentru genul de povești ca cea de aici, în care unul din personaje nu știe nimic despre lumea în care ajunge și cineva ăi ajută și chestii de genul ăsta. E în același timp amuzant, dar și foarte drăguț, iar Diana e atât de concentrată pe scopul ei de a îl găsi pe Ares, încât nu o prea interesează toată birocrația războiului, ea vrea să ajungă direct la sursa problemelor. Mi-a plăcut convingerea Dianei, chit că uneori tinde să fie un pic infantilă poate, dar e drăguț de urmărit evoluția e în timp ce înțelege cum stau de fapt lucrurile în acel război.
Iar scenele de luptă, chit că nu au fost foarte multe, au fost foarte reușite. Nu cred că mă pot plânge din punctul ăsta de vedere. Mai ales lupta de a final, a fost foarte tare, și faptul că pe parcursul acestor lupte lucrurile se mai mișcau cu încetinutorul a făcut ca totul să fie mai ușor de urmărit. Pe mine mă deranjează uneori luptele din filme de genul pentru că la un moment dat nu mai pot urmări cine pe cine lovește, totul se mișcă prea repede. Aici nu a fost cazul, iar asta mi-a plăcut foarte mult.
Filmul ăsta a avut și mesaj, ceea ce e un mare plus. S-a vorbit mult pe parcurs despre umanitate și despre ce înseamnă ea, iar Ares e prezentat ca fiind convins că nu există salvare pentru oameni și că ei trebuie distruși. Și apoi îi avem pe Steve Trevor și prietenii lui care îi arată Dianei cu totul altceva.
Finalul m-a luat prin surprindere puțin. La un moment dat m-am așteptat la altceva, având în vedere tot ce se întâmplase până în acel punct, dar mi-a plăcut până și finalul, chit că nu e cel mai fericit.
Nu știu ce e de capul acestei recenzii, pentru că nu am terminat-o când mi-am propus, dar concluzia ar fi că mie mi-a plăcut mult filmul ăsta, și mă bucur că am decis să îl văd până la urmă. 

sâmbătă, 10 iunie 2017

Lucifer(season 2)

După o săptămână în care mi-am tot spus că o să scriu despre acest sezon din Lucifer, o fac în sfârșit! Urmează și o recenzie la Wonder Woman, chiar sper să o scriu tot azi. Dar să ne întoarcem la serialul de față.
Mie una îmi place foarte mult acest serial, și mă bucur că va avea și un sezon trei, chit că așteptarea o să mi se pară groaznică. Acum, mi-am făcut o listă cu lucrurile despre care vreau să vorbesc, pentru că spre deosebire de primul sezon, pe care l-am văzut după ce apăruseră toate episoadele, aici a trebuit să aștept să văd un nou episod în fiecare săptămână, și le vedeam imediat cum apăreau.
Ca și poveste principală, sezonul ăsta se concentrează în mare pe problema ce a apărut la finalul primului sezon, anume faptul că mama lui Lucifer a evadat din Iad. Acum, mie mi-a sunat super interesant de când am văzut acel ultim episod, pentru că eram curioasă cum vor trata subiectul și... chiar mi-a plăcut ce au făcut sezonul ăsta!
Și dacă tot am zis de mama lui Lucifer, voi începe cu ea. Am fost curioasă să văd cum vor explica cine este ea, și cum o vor trimite înapoi în Iad, pentru că asta e ceea ce spun că trebuie să facă, și chiar mi s-a părut interesant modul în care au introdus-o în poveste și apoi cum am aflat tot mai multe despre ea în timp ce apăreau noi episoade. Am tot avut dubii legat de ea, dacă e un personaj așa zis pozitiv sau nu, dar la final am ajuns la concluzia că este o persoană(cred că zeitate e mai corect, dar mă rog) care a adunat multă furie de-a lungul timpului și care vrea să ajungă acasă, asta fiind în Rai. Nu cred că am fost vreodată complet de partea ei, dar ca personaj mi-a plăcut mult, mai ales hotărârea ei de a face anumite lucruri.
Lista mea e destul de haotică, dar să vorbim despre Lucifer și Chloe, pentru că eu chiar vreau ca relația dintre ei să evolueze, pentru că mi se pare că se descurcă foarte bine ca parteneri. Bine, eu vreau de asemenea ca Chloe să afle adevărul despre Lucifer, chit că nu mi-e clar dacă el îi va spune vreodată. Nu minte, tot spune că el e diavolul și chestii, dar ea nu îl crede, ceea ce are sens, cine ar crede o asemenea poveste. Dar chiar îmi place de ei doi, iar lucrurile nu sunt întotdeauna simple și se întâmplă multe lucruri ciudate sezonul ăsta, în sensul pozitiv bineînțeles.
Trecând la alte personaje, Linda este una din preferatele mele. Mai ales că lucrurile au mai evoluat din primul sezon, iar ea chiar ține la Lucifer și vrea să îl ajute, iar sezonul ăsta face câteva lucruri la care eu nu m-aș fi așteptat. Chiar îmi place de ea, și sper să nu dispară niciodată din peisaj, cred că e un personaj important pentru povestea asta.
Maze este un alt personaj care mie îmi place mult, mai ales atitudinea ei și modul în care tot încearcă să își găsească locul în lumea asta în care a adus-o Lucifer. Și mai îmi place și mica relație care s-a format între ea și Trixie, au devenit mai apropiate sezonul ăsta cred, iar Trixie e super simpatică și îmi pare rău că nu apare mai des. Dar de câte ori e într-un episod, eu vreau să îl văd cu atât mai mult.
Iar ultimul episod a fost... uau. Pur și simplu uau! Cred că e de departe cel mai bun episod pe care l-am văzut în serialul ăsta, și îmi pare un pic rău că nu pot vorbi în detaliu despre el, pentru că totuși nu vreau să dau spoilere. Dar după ce l-am văzut am înțeles de ce are o notă așa mare pe IMDB. Nu mă iau întotdeauna după notele de acolo, dar e totuși interesant când anumite filme sau seriale au note mari, mă face să fiu mult mai curioasă să le văd și eu.
Mi-a plăcut mult sezonul ăsta și abia aștept să văd ce aventuri îl mai așteaptă pe Lucifer în sezonul trei!